Necesar pentru cunoașterea ta
marți, 22 ianuarie 2013
duminică, 15 iulie 2012
duminică, 10 iunie 2012
Meditaţie de vindecare cu Bruno Gröening
"Ai încredere şi crezi, că puterea divină ajută şi vindecă! " (Bruno Gröening)
miercuri, 15 februarie 2012
luni, 9 ianuarie 2012
duminică, 4 decembrie 2011
Love
♥ Ar fi BINE să alegi să FII IUBIRE, FERICIRE, să dăruieşti IUBIREA care eşti şi să-ţi laşi Lumina şi Cascada IUBIRII DIVINE care curge prin tine să strălucească în fiecare clipă … pentru ca undeva, la o bătaie de inima distanţă de inima ta ... cineva îşi va încălzi sufletul cu ea ...
♥... dar ASTA ESTE DOAR ALEGEREA TA ! … ♥
♥... dar ASTA ESTE DOAR ALEGEREA TA ! … ♥
♥ Iubeşte-te, acceptă-te, iartă-te, onorează-te aşa cum eşti, cunoaşte-te pe tine şi manifestă partea care te onorează în raport cu divinitatea oricărei fiinţe ! ♥
vineri, 18 noiembrie 2011
miercuri, 16 noiembrie 2011
Cuvinte de lumină
In aceasta lume complicata in care traim, am intalnit zilele trecute un calugar ortodox de 85 de ani, considerat a avea har conform terminologiei utilizata de confratii sai.
L-am intrebat cum se produc vindecarile, ce se intampla cand cineva vine la el.
”Eu, omul nu ma gandesc ca as avea ceva de facut, eu ma deschid si las Sfantul Duh sa curga prin mine. Nu intreb niciodata omul de ce a venit la mine,ce problema are, ii simt doar sufletul cat de greu ii este, si apoi ma rog. Atat fac- ma rog impreuna cu el. Si ii spun ca este o mare bucurie atunci cand doi se strang in numele Lui ca atunci si El este cu noi. Pentru mine este o binecuvantare cand cineva imi deschide usa chiliei. Eu nu privesc omul intrand la mine ci pe Dumnezeu in om patrunzand in chilie. La sfarsit simt cum omul este mai usor, mai senin. Eu nu trebuie sa stiu ce greutate purta el, Dumnezeu stie, imi pastrez doar sufletul deschis si ma rog din toata inima mea. Deci totul este rugaciunea noastra catre Dumnezeu, uneori ii tin mainile in ale mele, alteori le pun pe crestetul capului. Uneori simt ca este nevoie sa mai vina, alteori stiu ca lucrarea s-a facut. Si miracolul pentru mine nu il numesc vindecare, il numesc trezirea omului in Dumnezeu. ”
L-am intrebat de ce intr-o multime agitata, tensionata, nervoasa imi era mai greu sa ma rog si mi-a raspuns :
“Atat timp cat il privesti pe Dumnezeu ca fiind in afara ta, o sa si gasesti motive tot in afara ta. Cauza nu sunt cei din jur ci cum il privesti tu pe Dumnezeu. Daca ai credinta nestramutata ca El este in tine, realizezi ca nimeni nu poate sta intre tine si Dumnezeu. Ca sa te rogi cobori in tine, inchizi ochii si in inima ta o sa gasesti linistea. Acolo te asteapta Dumnezeu. Mintea este prima care fie se deschide si prin gandurile tale ii lasa pe El sa se manifeste in tine, sau tot mintea este cea care te impiedica. Mintea tese labirinturi si uneori se pierde in propria ei tesatura. Daca lasi iubirea din inima ta sa iti scalde mintea, o sa vezi cum gandurile tale isi gasesc singure drumul catre Cer. ”
L-am intrebat de ce se agitau, se luptau oamenii ca sa ajunga sa ia Lumina:
”Te lupti sa ajungi mai aproape de Dumnezeu cand ai o teama in tine, o neliniste,o indoiala in ceea ce priveste relatia ta cu Dumnezeu. Atunci intotdeauna gasesti ca mai ai ceva de facut, nu ai facut destul, mai exista inca si acel ceva o sa iti aduca apropierea, si cauti si cauti neincetat. Dar daca te opresti din zbucium, din framantare, din cautare, iti dai voie sa il descoperi in tine. Poti trai o intreaga viata preocupat sa il cauti in afara ta, dar nu cauti unde trebuie. Lupta exterioara este un semn al luptei din sufletul acelor oameni,aspiratia lor, nazuinta lor, cautarea lor, si acela e modul in care o reflecta. ”
L-am intrebat cum dupa ore petrecute in picioare, intr-o pozitie in care nu puteai nici sa te intorci, el nu dadea nici un semn de oboseala si nu numai aceasta, in jurul lui oamenii erau foarte linistiti, calmi. Raspandea o vibratie de pace in jur care linstea multimea.
“Oboseala vine din lupta fiintei cu viata. Cand te opui vietii, judecand, criticand, maniindu-te, pierzi viata din tine si obosesti, si este si normal pentruca mergi contra curentului. Iubirea, este curgerea vietii. Pacea, linistea, se obtin cand lasi viata sa curga prin tine si nu mai opui rezistenta la ceva”.
Si m-a intrebat:”ai obosit vreodata in timp ce te bucurai, in timp ce iubeai, in timp ce te rugai?Atunci te lasai purtata de curgerea vietii, nu opuneai rezistenta. Atunci te deschideai prin inima. Obosesti cand cauti cu mintea, inima nu te oboseste vreodata. Si mintea cauta neincetat, mereu gaseste altceva de care sa se agate, dar in esenta mintea isi cauta linistea.
Deci lupta nu este intre noi si cei din jur, sau intamplarile din viata, ci este intre noi si noi, acea lupta interioara este cea care epuizeaza. ”
L-am intrebat cum poti sa iesi din aceasta zbatere, pendulare:
“Nu trebuie sa te zbati ca sa iesi, pentru ca te afunzi si mai rau. Si vine o vreme cand intelegi ca nu e necesar sa te zbati, ca totul se intampla de la sine, intelegi ca viata curge lin, nu este o stradanie. Lupta are loc pana cand se coboara aceasta intelegere, aceasta pace. Nu fugi dupa Dumnezeu, stai linistit si lasa-l sa se exprime prin tine”.
L-am intrebat cum a ajuns el la aceasta stare de pace, in opinia mea de iluminare, si mi-a spus ca s-a rugat catre Dumnezeu sa il lumineze ca sa poata darui la cei din jur, dintr-o credinta ferma ca cererea sa este auzita si indeplinita, si apoi s-a lasat purtat de valurile vietii, s-a deschis si i-au venit rugaciunile pe care le simtea cu sufletul. Nu s-a indoit nici un moment si rugamintea sa la Dumnezeu era sa ii dea acest har de a darui atat timp cat traieste pe acest pamant. Acesta considera ca fiind cea mai mare binecuvantare, bogatia inimii.
I-am spus ca in opinia mea biserica s-a indepartat de creinciosi, a pierdut legatura,si intr-un fel a interupt legatura intre Cer si Pamant, in conditiile in care ei aveau puterea sa o consolideze.
“Biserica este o institutie alcatuita tot din oameni. Si omul s-a indepartat de aproapele sau. Si aceasta din teama. Teama de a nu se pierde invataturile, de a le pastra nealterate,din frica aceasta si-au concentrat atentia doar pe invatatura si au uitat de ce este mai important-cei carora li s-a adresat Hristos prin invataturile sale. Iisus nu a vorbit ascuns, doar Apostolilor, el a iesit in lume. Dar si in Biserica sunt oameni si oameni.
Ce poti face tu ca om este sa studiezi Cuvantul Intemeietorului, sa il simti, sa citesti si sa alegi acele rugaciuni pe care le simti cu Sufletul, pentruca daca doar le rostesti fara suflet, ele sunt doar sunete goale. Prin rugaciune omul se inalta prin Cuvant care este fapta, prin gand si prin traire. Acestea trei trebuie sa mearga impreuna ca sa te inalte. Nu e datoria noastra sa ii judecam pe semenii nostri, asa scrie si in carti sa nu judecam, noi folosim piatra de temelie, invatatura si ne gasim singuri calea prin care vorbim cu Dumnezeu. ”
Mi-a spus ca este foarte important sa ascult tacerea.
”Cauta tacerea, nu urmari sirul cuvintelor mele,asculta-l pe Dumnezeu in tacerea mea. ”
Si de cate ori se oprea din vorbit, stateam cu ochii inchisi si auzeam, simteam sunetul unui falfait de aripi, si vedeam ca un glob imens de lumina deasupra capului lui.
Aceasta fiinta se adresa cu un respect deosebit pentru toti cei din jur, cu veneratie, l-am intrebat ce simte el cand vorbeste cu un om:
“Eu cand vorbesc cu un om, il privesc pe Sfantul Duh in el. Sa fii lipsit de respect la adresa unui om este ca si cum ai fi lipsit de respect in fata tronului lui Dumnezeu. Nu e suficient sa il vezi pe Dumnezeu intr-un inger sau in Fiul Sau, uita-te in jur si descopera-l aici.
Rosteste fiecare cuvant cu respect, rar, nu te grabi sa vorbesti. Cuvintele sunt alcatuite din Duhul Sfant, si cand vorbesti cu un om, vorbeste rar si cu respect, stiind ca in acel moment Duhul Sfat se manifesta prin tine in lume. Lasa ca fiecare cuvant sa vina din sufletul tau, simte-l inainte sa il rostesti, doar asa el va atinge sufletul celui caruia i te adresezi. Ceea ce spui tu daca este lipsit de lumina sufletului tau va trece intr-un cotlon al mintii, si mintea va uita, daca ceea ce rostesti vine din suflet, acel om va pastra in sufletul lui nu ceea ce eu sau tu am rostit, ci amintirea bucuriei sufletului lui. ”
La plecare doream din suflet sa ii daruiesc ceva, nu stiam ce, ma framantam, si mi-a raspuns la intrebarea mea nespusa spunandu-mi sa fac asupra lui semnul crucii si sa il binecuvantez. Ma gandeam cum pot eu omul sa fac acest gest asupra lui aflat parca in aceasta lume dar neapartinand ei si mi-a explicat:
”Cand faci ceva cu toata inima lasi puterea celesta a Sfantului Duh sa coboare prin tine, omul nu binecuvanteaza cu puterea omului ci cu cea a Duhului, si in fata Sa toti suntem egali. ”
Fiintele iluminate pasesc printre noi, nestiuti, simpli, se simte doar adierea lumilor celeste la trecerea lor prin viata noastra.
Viseaza ca si cum ai trai vesnic, dar traieste ca si cum ai muri azi, caci nu conteaza anii din viata ta, ci viata din anii tai.
luni, 14 noiembrie 2011
Povestea cioplitorului de stele
Se spune că departe, încât şi gândului îi era greu să ajungă până acolo, trăia un cioplitor de stele. Numele lui era AIN. Lui i se dăruise la naştere un har fără de seamăn: să cioplească ca nimeni altul. Şi, pentru că mâinile lui îi erau atât de măiestre s-a hotărât ca el să cioplească stele. De mii de ani, Ain cioplea şi făurea stele aşa cum sufletul îi şoptea şi, tot ce mâinile atingeau, era neasemuit.
Iar stelele nu erau făcute nici din marmură, nici din pietrele preţioase cunoscute pe pământ. Stelele erau cioplite de Ain din Lumină. Cerul devenea pe zi ce trece tot mai frumos – asemeni unei grădini înflorite.
Fiecare stea cioplită de Ain avea un sunet. Bolta Cerului devenise o simfonie divină şi fiecare stea avea parfumul ei.
Aşa că cine se plimba pe cărările Cerului, devenea pe nesimţite mai bun, mai iubitor şi mai drept, pentru că frumuseţea – care îl înconjura din toate părţile – îi transforma inima.
Ain îşi avea atelierul pe o stea care strălucea ca o nestemată şi al cărui izvor se afla în mâna Creatorului. Fiecare zi care trecea era o bucurie pentru el, pentru că în fiecare zi mâinile lui modelau Lumina, dându-i forma unei stele.
Dar veni o zi în care mâinile lui nu mai ciopliră nimic şi Ain se simţi trist şi singur. Îi lipsea ceva… Degeaba încercară stelele să-l încânte. Ain îi privea pe toţi cu iubire, dar ochii îi erau tot mai trişti, iar mâinile îi erau neputincioase. Într-o noapte, a fost trezit de o melodie cum nu mai auzise. Îşi duse mâna la piept, unde simţea o arsură şi-şi dădu seama că inima îi era cea care murmura melodia aceea nemaiauzită.
O căldură nedefinită se zbătea în adâncul fiinţei sale. Neliniştit, lua dalta şi se apucă de lucru. Alese cu atenţie Lumina cea mai străvezie şi începu să cioplească o stea. Dar lucrul nu-l mulţumea. Nu reuşea să facă ce sufletul lui tânjea. Simţi că inima îl doare atât de tare, încât îşi duse mâinile acolo, încercând să-şi aline durerea. Căuşul palmelor i se umplu de o Lumină mai scânteietoare decât roua soarelui. Ain se trezi că ţine în mână o bucăţică din inima lui. Mâinile se grăbiră să cioplească Lumina aceea vie, tulburătoare. Dar, ciudat! în loc să cioplească o stea, aşa cum le învăţase Ain, mâinile ciopliră… o fată, cu ochii migdalaţi şi părul numai inele! O fată cum numai dorul inimii lui putea naşte.
Ain o privea tulburat şi ochii i se umplură de lacrimi când o simţi vie. Era făcută din sufletul lui!Şi un cer înflori în el când îi auzi glasul.
E bine aici la tine!
Vei rămâne cu mine?
Desigur, doar sunt o parte din tine şi dorul tău m-a chemat! Dar, pentru început trebuie să-mi dai un nume.
Un nume… O să-ţi spun AMENA!
Amena! Spuse ea, luându-l de mână. De acum vom fi mereu împreună, hotărî ea.
Din clipa aceea, pentru Ain, viaţa începu să curgă ca un râu de munte. Fiecare zi care începea devenea un dans al zânelor. Nimic nu i se părea mai frumos ca glasul fetei, ca zâmbetul ei. Mergeau peste tot împreună, el învăţând-o potecile Cerului, unde puteau asculta muzica cerului şi puteau sta de vorbă cu sufletele lor.
Priveşte! De ce curcubeul are atâtea culori?
Sunt doar şapte, Amena. Şi fiecare culoare e de fapt o poartă către o altă lume.
Pentru câteva clipe rămânea tăcută, adâncindu-se în privirea lui nesfârşită. De unde să ştie ea că fiecare culoare a curcubeului era un alt univers, care la rândul lui era o treaptă care te aducea mai aproape de Lumina Luminilor, după care oricare suflet era însetat?
Ain era fericit, iar lucrul mâinilor sale se desăvârşea pe măsura negrăitei sale fericiri. Împreună au mers şi în Grădina îngerilor, unde aleile erau pavate cu pietre preţioase, care mai de care mai sclipitoare. Toţi îngerii veniseră să o vadă şi să se bucure de zâmbetul ei. Chiar îngerul Blândeţii i-a dăruit un mugure de floare, iar îngerul Frumuseţii i-a sărutat ochii – să-i strălucească mereu. Şi, până la urmă, îngerii îi ţesură o rochie din fir de stea, cum nu se mai văzuse niciodată. Amena mai învăţă să împletească prima ei coroană din flori celeste. Iar ca bucuria să-i fie deplină, îngerii o lăsară să facă două brăţări din cele mai frumoase flori: una şi-o puse pe mâna ei, iar cealaltă o prinse pe mâna cioplitorului.
Acum nu o să ne pierdem niciodată. Brăţările noastre surori au să ne ţină mereu împreună!
Ain zâmbise, îmbrăţişând-o: cum s-ar putea pierde, când nu se despărţeau niciodată? Până noaptea târziu, Amena îi povesti tot ce vorbise cu îngerii, tot ce o învăţaseră şi îi arătaseră.
Îngerii ştiu atât de multe! M-au învăţat frumuseţea din orice lucru. M-au suit în vârful pomului cu fructe de aur şi am putut vedea cele două poteci de taină: poteca binelui şi poteca răului. Acum ştiu să le deosebesc! Iar îngerul Nevinovăţiei mi-a spus…
Ce ţi-a spus, Amena?
Dar ea adormise ostenită de atâtea întâmplări.
Privirea îi alunecă pe brăţara împletită din flori celeste. Ar putea-o pierde vreodată? O singură primejdie ar fi fost… Groapa Neagră! De fapt nimeni nu ştia ce se putea întâmpla dacă te înghiţea gura ei. Dar în mod sigur ceva înspăimântător, căci nici unul din cei care căzuseră acolo nu se mai întorseseră.
Dar, de ceea ce se temea, se întâmplă. Într-una din zile, pe când hoinărea singură, prinsă de vraja norilor strălucitori, Amena nu luă seama că se îndepărtase şi că era pe un drum pe care Ain nu o dusese niciodată. Şi, tocmai când se lăsase prinsă de îmbrăţişarea norilor, călcă chiar în vârtejul negru al Gropii, care o înghiţi într-o clipă. Cuprinsă de bezna ce o purta tot mai adânc, Amena încercă să ceară ajutor, strigându-l pe Ain, însă nimeni nu o putea auzi. Strigă până când îşi pierdu conştiinţa. Se trezi într-un loc ciudat, dar… negrăit de frumos.
Amena ajunsese pe Pământ, în Ţara Negrăită, despre care se auzise şi în cerurile înalte, atât de frumoasă era! Frumuseţea ei nu putea fi cuprinsă în cuvinte; şi mai avea o melodie a ei, unCântec al Slavei, pe care cine îl auzea o dată nu îl mai putea uita nicicând.
Amena se ridică în picioare şi nu apucă să facă doi paşi, când auzi doi vulturi:
Priviţi, a căzut din stele! Vino cu noi la Stânca Şoimului, la adunarea Reginei!
Lângă stâncă se înalţa un pom semeţ, în care se aflau o mie şi una de regine, micuţe, cât să le prinzi în palmă, cu rochiţe foşnitoare şi coroniţe scânteind de nestemate şi având fiecare în mână câte un sceptru de argint. În mijlocul lor stătea Marea Regină.
Cu toţi o priveau curioşi pe Amena, care le povestise tot ce i se întâmplase de când mâinile lui Ain o cioplise din sufletul său şi până când căzuse în Groapa Neagră. Au hotărât să rămână în Ţara Negrăită şi să înveţe legile Mamei Pământ ca să poată fi acceptată în împărăţia Lupului Alb. Căci Lupul Alb era singurul care putea deschide Poarta prin care fetiţa s-ar putea întoarce în lumea stelelor.
Acolo, în mijlocul pădurilor nesfârşite, alături de micile zâne, Amena învăţă despre originea cerească a sufletului, învăţă să simtă respiraţia pietrei şi să-i preţuiască truda ei de a creşte. Dar, cel mai mult îi plăcea să-l asculte pe Ram, bătrânul înţelept, ce-o învăţă taina tămăduitoare a plantelor, a cuvântului, a focului…
Priveşte, Amena, nu există plantă pe Pământ care să nu fi primit harul tămăduirii. Cel care le cunoaşte taina poate face mult bine.
Cuvântul poate clădi lumi şi poate nărui împărăţii. El este viaţă dacă tâşneşte din inima Adevărului. De aceea preţuieşte-l ca pe un dar sfânt, pentru că el susţine Creaţia.
Iar Amena învăţă de la Ram cum să păstreze cuvântul în Tăcere până se umple cu putere şi apoi să vindece sufletul celui în suferinţă şi, vindecându-se sufletul, trupul pe dată se întăreşte.
Seara târziu, când începea dansul stelelor, Amena privea nesfârşirea bolţii tulburată de dorul de cioplitor. Oare Ain o căuta? Atunci simţea mâna lui Ram mângâind-o, Ram care veghea neobosit asupra ei…
Răbdare! Aici, pe Pământ, fiecare trebuie să înveţe să aştepte. Cândva drumul tău se va împleti din nou cu drumul lui Ain. Călăuză, nu uita, îţi va fi întotdeauna IUBIREA!
Amena mai avea un prieten de care rar se despărţea Berbecul cu Lâna de Aur din peştera lui Ram, care vorbea cu glas omenesc şi care avea darul de a vedea prin oglinda viitorului. De la el află că, în zilele de mâine ale timpului, într-un ţinut însorit în care trăieşte un Cerb înstelat, îl va întâlni pe cioplitor.
Şi iată că veni clipa despărţirii. Era noaptea sfântă, când poporul aştepta naşterea anului. Amena era însăşi frumuseţea, iar mintea sa înflorise asemenea unei flori celeste, udată de roua fără de asemuire a învăţăturilor primite.
E noaptea de vrajă a lumii, Amena – spuse Marea Regină. Ai dreptul la îndeplinirea unei dorinţe. Te ascultăm!
Aş vrea să ajung la Ain! Aş vrea să fim din nou împreună, acolo unde se nasc stelele. Lăsaţi-mă să plec spre împărăţia Lupului Alb!
Credeam că vei uita, că vei rămâne cu noi! Cu toţii te-am îndrăgit! Dar ai dreptate, Amena. Cum ar putea Iubirea să uite începutul ei? …
Vino, se auzi glasul abia murmurat al înţeleptului Ram. Şi numai ce mâna lui îi atinse umărul, că se şi treziră amândoi în interiorul peşterii vii, în faţa unei oglinzi de cleştar.
A sosit Timpul! Drumul spre împărăţia Lupului Alb se află în faţa ta. Oglinda este uşa prin care vei intra în labirintul peşterii. Nimeni nu te va însoţi în întunericul peşterii. Foloseşte fiecare cuvânt pe care ţi l-am spus şi, mai ales, nu te lăsa cuprinsă de frică. Dacă eşti gata intră acum în oglinda din faţa ta, găseşte Calea şi fii fericită! Totul stă în puterea şi credinţa ta!
Amena, respirând adânc, păşi în cleştarul străveziu al oglinzii şi fu înconjurată de beznă. Nimic care să-i arate drumul… începu să păşească pipăind pereţii cu mâinile. De sute de ori fu nevoită să se întoarcă din cotloanele înfundate. De sute de ori îşi simţi picioarele alunecându-i în gol. Câteodată avea impresia că se mişcă în cerc. Se luptă cu disperarea, cu deznădejdea care-i îngrozea sufletul. Atunci îl auzea pe Ram: “Nu te lăsa pradă lor, altfel or să-ţi secătuiască puterile.Fii mereu tu însăţi!” Fata se oprea, respira adânc şi pornea mai departe.
Doamne! Cât este de întuneric!
Întunericul este o altă formă a luminii, Amena… îi răspundea din amintire vocea blândă a lui Ram. Lacrimi fierbinţi spălară ochii Amenei. Cum să transformă bezna în lumină? Cum?
Caută Lumina în tine, Amena, nu în afara ta, dacă vrei cu adevărat să o vezi şi să nu o pierzi niciodată…
Şi atunci Amena se retrase în fiinţa ei, aşteptând miracolul regăsirii luminii. Răbdarea îi fu pusă la grea încercare. Părea a fi pierdută definitiv în beznă. Se ghemui din ce în ce mai adânc în ea, fără gând, ostenită. Dar iată că ceva tainic începu a se desface în interiorul sufletului ei, trudindu-se să iasă afară. Şi munca era atât de zvârcolitoare, iar acel ceva atât de frumos, încât pe obrajii fetei începură să curgă lacrimi şi, deodată… văzu Lumina! Lumina fusese mereu cu ea, dar ochii ei nu reuşiseră să o vadă până acum. Între ea şi Lumină stătuse spaima, descurajarea. Abia acum îşi dădu seama Amena că propria ei fiinţă era purtătoarea de Lumină, pentru că din această Lumină fără seamăn fusese făcută. Lumina dinlăuntrul ei se revărsa în cascade vii, triumfătoare, alungând spaima şi, odată cu ea, întunericul. Iar cel care îşi vede Lumina zidită în propria inimă nu poate fi înfrânt de nimic! Şi pereţii labirintului se luminau, iar calea se deschidea în faţa ei fără obstacole. Străbătu pe rând şapte săli scânteind de podoabe. Şi fiecare sală o împodobea pe Amena cu o nouă minune, sporindu-i frumuseţea şi înţelepciunea.
În vremea aceasta Ain o căuta cu disperare pe Amena. Deznădejdea îi cuprinse inima. Nimic parcă nu mai avea rost în viaţa lui. Bucuria care îi umpluse casa odată se stinse, aşa cum lumina se stinge când apune soarele. Casa devenise pustie ca un crâng fără păsări. Ceva în fiinţa lui dispăruse fără veste şi el îşi simţea sufletul golit de putere.
Ar putea vorbi cu Universul, şuşotiră două steluţe.
Numai el l-ar putea ajuta.
Ain ridică ochii spre ele, în timp ce un licăr de speranţă se aprinse în inima lui. Şi, fără să stea pe gânduri, o luă la fugă către Palatul de Foc al Universului. Nu se opri decât în faţa lui. Acesta îl privi cu bunătate şi înţelegere.
Ştiu ce vânt năpraznic te-a purtat până la mine, rosti abia şoptit. Îmi pare rău, dar fetiţa a căzut în Groapa Neagră.
Dumnezeule! Am pierdut-o pentru totdeauna!…
Ain, Amena nu a murit, ci doar a ajuns pe Pământ.
Pe Pământ? Acolo unde se nasc sufletele ca să înveţe Legea?
Da, cioplitorule. Groapa Neagră este o Poartă prin care trebuie să treacă cei care vor să crească. Fiecare naştere este doar o treaptă pe care o urcă către Lumină.
Şi ea, Amena, a uitat totul, asemeni muritorilor?
Nu, Ain! Amena nu poate cunoaşte uitarea pe care sufletele o capătă doar în pântecele mamei pământene. Atâta doar că îi va fi foarte greu, nespus de greu să găsească drumul înapoi. S-ar putea să rătăcească mii de ani…
Învaţă-mă cum să ajung pe Pământ! Trebuie să o găsesc pe Amena, cu orice preţ!
Greu lucru îmi ceri… Ca să ajungi pe Pământ va trebui să înveţi să te naşti şi să mori; să înveţi să alegi între realitate şi iluzie; să înveţi cum să treci printre două porţi ale naşterii şi ale morţii, pentru că altfel vei rămâne pe tărâmul umbrelor, asemeni multora. Dar, cel mai cumplit lucru, este uitarea. Va trebui să uiţi: să uiţi cine eşti, de unde vii, să uiţi de ce ai coborât pe Pământ. Vei uita lumea noastră, chiar şi pe Amena. Pentru că te naşti mânat de dorinţă vei uita împărăţia şi va trebui să ţi-o reaminteşti, singur, fără alt ajutor. Iar lucrul acesta este cel mai greu. Nu vezi cât trudesc oamenii, câte vieţi irosesc până reuşeşc să întrezărească scânteia aprinsă în propria lor fiinţă, unica realitate? Ai putea accepta toate acestea, Ain?
Da, pot! Fără Amena viaţa mea nu-şi mai are rostul. Pe ea am cioplit-o din lumina sufletului meu. Dorul meu de ceva mai frumos decât Frumuseţea însăşi a adus-o la viaţă! Ajută-mă să mă nasc pe Pământ!
Fie, Ain! Există o cale, dar la naşterea ta vei uita totul… Vei primi o sămânţă de trup pe care va trebui să o creşti după legile vieţii pământene… Va trebui să-ţi reaminteşti singur, cum să respiri, cum să mergi, cum să te înalţi… Dacă te încumeţi… plăteşti preţul…
Preţul? Care preţ? Orice, cere-mi orice!!
Ain, trebuie să-mi dai harul tău de a ciopli ca nimeni altul!
Darul dintâi? Darul destinului? Privirea lui Ain se adânci în abis când hotărâ: dacă acesta este preţul, mă învoiesc!
Universul întinse mâna dreaptă spre el şi o spirală argintie de lumină îl cuprinse pe Ain, rotindu-se în jurul lui, luând cu ea darul de preţ al flăcăului. Ain simţi că se scufundă în bezna tuturor beznelor, după care uită totul.
Soarta te-a născut,
Prunc nemaivăzut,
Şi te-a chemat
Şi te-a îmbăiat
În izvor de munte
Cu plete cărunte,
Pruncule-nstelat
Să te faci bărbat
Şi să creşti la Soare
Turma de mioare…
Fii binecuvântat!
Ai primit Solia
Să ne aperi cântul
Să respecţi Cuvântul
Neamului de Soartă
Ca să-l treci prin Poartă
Mângâiat de stele
Nesupus la rele,
Neatins de tină,
Neamului de lumină…
Pruncu le-aştepta.
Trecură ani şi ani, iar pruncul creştea, se făcea tot mai frumos, mai puternic şi mai înţelept. Glasul îi era mângâietor ca o rază de soare, braţele lui făceau dreptate fără să rănească, iar ochii când te priveau, se transformau în două izvoare de iubire nesfârşită.
Câteodată însă, seara târziu, flăcăul devenea tăcut, tăcut ca stâncile, tăcut şi trist. Simţea un dor sfâşietor, ca o arsură, o sete de ceva care nu-l putea numi. O neâmplinire îi lăcrima ochii, dar desluşit nu putea spune ce-i lipseşte. Îşi mângâia atunci brăţara împletită din flori nemuritoare cu care se născuse. Ar fi trebuit să fie fericit, dar nu era.
Ţinutul în care se născuse Ain era ţinutul Cerbului înstelat, ţinut în care putea vedea dansând spiriduşi şi zâne când zorii se naşteau. Se spunea că Cerbul păzea o împărăţie de taină în care nu putea intra oricine, căci acolo, povesteau bătrânii, s-ar afla Poarta care duce la Nemurire. Pe cerb însă nu l-a văzut nimeni. Cândva, în vremuri aproape uitate, când sufletele oamenilor erau ca bobul de rouă, Cerbul se arăta nemuritorilor. Cei care l-au văzut, povestiră că frumuseţea lui întrecea orice închipuire! O singură privire a Cerbului te putea face să înţelegi sensul vieţii, putea opri roata Timpului şi putea să-ţi dezvăluie taina Adevărului.
Într-o zi, o întâmplare ciudată îl purtă pe băiat pe nişte locuri pe care nu le mai călcase niciodată. Într-o noapte, pe când făcea de strajă, un urs reuşi să fure o mioară. Flăcăul se luase după urs şi alergă după el până răsări soarele. Ursul lăsă mioara nevătămată şi-l privea pe băiat rugător, parcă cerându-i ajutor. Atunci văzu că totul în jur era scăldat în aburi de lumină albastră, iar iarba, florile şi copacii aveau culori ciudate, fumurii. Îl urmă pe urs până la o peşteră, unde zăcea pe un pat de ierburi uscate, un bărbat cu barba căruntă, care gemea încetişor. Băiatul începu să-l maseze aşa cum îl învăţaseră bătrânii, alungând boala din corpul bărbatului. Apoi scoase de la brâu un săculeţ cu ierburi de leac, din care făcuse o fiertură aromată din care îi dădu să bea. Se scurseră câteva ore bune până când bărbatul deschise ochii: trecuse primejdia focului.
Îţi mulţumesc, flăcăule! Dar de unde eşti? Pe la mine rar urcă cineva!
Sunt de jos, din Vale. Dacă nu mă aducea ursul, nici eu n-aş fi ajuns prin aceste locuri.
Puţini oameni se încumetă să urce la Stânca Dorului! Eu sunt cioplitor de icoane.
Un cioplitor de icoane?!
Da, nu ai văzut niciodată cum se ciopleşte lemnul?
Nu… şi o amintire i se zbătea în suflet, ca o părere şi îl durea că nu o poate aduce la lumină.
Moşu luă o bărdiţă şi o bucată de lemn. Mâinile lui păreau ca vrăjite; mângâiau cu dalta lemnul şi, încetul cu încetul, lucrul se desăvârşi.
Hai, încearcă!
Flăcăul îşi simţea palmele transpirând de emoţie! Dar, ce ciudat! în clipa în care începu să lucreze, i se păru că îşi aduce aminte… Doamne! De ce nu poate da voalul la o parte, să-şi poată atinge taina ce-i plânge în suflet. Mâinile i-o luară înainte. Ciopleau cu dibăcie, cu măiestrie, de parcă dintotdeauna numai asta făcuseră.
Bătrânul îl privea uluit. Chipul dăltuit de băiat părea coborât din ceruri, părea făcută din Lumină.
Icoana ta întrece orice frumuseţe, toate icoanele din Palatul Cerbului!
Al Cerbului înstelat? L-ai văzut pe Cerb?
Eu îi cioplesc icoanele cu care îşi împodobeşte Palatul.
Deci Cerbul există… şi ochii i se umeziră.
Cum să nu existe? Doar el este sufletul neamului Omenesc! De vrei să-l vezi îţi voi arăta unde obişnuieşte să vină. Dăruieşte-i icoana pe care ai cioplit-o şi el îţi va îndeplini o dorinţă.
„O să poată să vadă Cerbul. O să-i poată vorbi! îl va putea ruga orice!”
„Cere-i Paloşul Străbunilor!” auzi Glasul Inimii. „Paloşul Vrăjit… Acela care îl are, nu va putea fi învins.”
Flăcăul luă în mâini icoana şi se lăsă purtat de bătrân spre locul unde va urma să vină Cerbul. Deodată, aerul îşi schimbă culoarea. Ceva viu şi luminos îl umplea, hrănindu-l, în timp ce o pace infinită cuprinse totul, ca o îmbrăţişare. Nu după multă vreme apăru şi Cerbul. Era aidoma cum îl visau bătrânii păstori: mândru, cu coarne înstelate. Când Cerbul îl cerceta cu ochii, simţi că o putere fără margini îl cuprinse şi-i toarnă tărie în trup. Fără să rostească vreun cuvânt, flăcăul aşeză la picioarele Cerbului icoana.
Îţi mulţumesc, fiu al păstorului, pentru darul mâinilor tale…
Mă cunoşti?
Te ştiu de când ciopleai Lumina şi mai de demult chiar. Îţi ştiu ziua de mâine şi cele care vor urma. Ai dreptul la îndeplinirea unei dorinţe, orice vrei… Cere-mi un singur lucru şi acela va fi al tău…
Ai vrea să-mi dai Paloşul Străbunilor?
Bine ai ales, al tău să fie şi nu uita: harul de preţ al Paloşului, nu în tăiş stă ci în Iubire… şi Cerbul dispăru într-o clipă.
Dacă la picioarele lui nu ar fi strălucit Paloşul dorit ar fi putut spune că totul nu a fost decât un vis frumos.
Viaţa bărbatului îşi urma cursul ştiut, dar cu singura deosebire că acum cel mai mult îi plăcea să cioplească icoane. Îl mai încerca şi acum dorul ascuns în inimă, setea aceea de ceva nedesluşit, doar că de la o vreme, i se părea că alinarea îi este pe aproape. Tot inima care-l durea de dor îi şoptea în taină că ziua aceea nu-i departe.
De la o vreme îi plăcea băiatului să-şi poarte oile la Stânca Salamandrelor, unde obişnuiau să vină să se răsfeţe salamandrele stropite cu smaralde şi topaz. Flăcăului îi plăcea să le asculte poveştile adevărate din lumea lor cu zâne şi spiriduşi. Şi astfel află că, undeva, dincolo de Valea Cerbului înstelat, s-ar afla împărăţia lupului alb, împărăţie a Păcii şi a Iubirii, în care cel care e vrednic să intre cunoaşte desăvârşirea. Şi tot acolo povestise o salamandră aurie, ar fi venit din stele o fată frumoasă ca un cântec, pe care Lupul o învaţă Legea, legea care te face liber şi nemuritor.
Când auzise despre fată inima îi tresărise tulburată şi, de atunci, dorinţa de-a vedea măcar o clipă fata, îi răpi liniştea nopţilor.
Stânca pe care se afla Amena domina piscurile din jur. Câtă deosebire între Ţara Marii Regine şi aceste locuri! Doar munţi, munţi nesupuşi decât depărtărilor. Simţeai, respirând aerul lor, cum devii o parte a măreţiei lor, că acolo îţi sunt rădăcinile şi că poţi sorbi liber din izvorul vieţii.
Amena privea cu nesaţ umplându-şi sufletul cu ceva pe care nu-l putea defini, dar care era mai presus de frumuseţe şi forţă. În faţa ei stătea, privind-o cu blândeţe, un lup cu blana albă, strălucitoare:
Bine-ai venit la noi, Amena! Vulturii, soli ai Marii Regine, mi-au povestit despre tine şi dorul tău. Ascultă cu atenţie, Amena! Ţara aceasta s-a născut din împreunarea Luminii cu Pământul. Oamenii sunt păstrătorii tainelor lumii, ursitorii seminţiilor care alcătuiesc omenirea; ei se nasc Călăuze şi ştiu să poarte sufletele însetate către Fântâna cu Apă Vie; ei ştiu să umble pe Poteca Fulgerului, aşa cum mergi pe oricare potecă de munte. Din trupul acestei ţări s-a născut izvorul alb şi luminos al Iubirii, cu care este alăptat întreg neamul omenesc… Şi este Leagănul Pământului pentru că este de-a pururi născătoare de pace… de frumuseţe… de bucurie. Ca să fii acceptată va trebui să te joci cu tainele acestui Pământ şi să-l convingi pe Cerb să-ţi dea Cheile Curcubeului… Iar când va veni timpul, eu însumi îţi voi deschide drumul către stele.
Cheile Curcubeului ai spus? Cheile celor şapte împărăţii?
Da, Amena. Ştiai despre ele?
De la Ain, de la cel care m-a cioplit din cântecul inimii lui…
Ai să-l găseşti pe cioplitorul de stele aşa cum izvorul nu poate fi despărţit de apa pe care-o dăruie lumii, tot aşa nu pot fi despărţiţi cei care se iubesc… Dar, pentru început ai să stai la Moara Timpului, acolo unde se macină clipele ca nişte boabe de grâu.
Şi fata ucenici la Bătrânul Morar, învăţând cum să folosească sămânţa timpului, ca aceasta să dea rod bogat, să adune orele într-o singură respiraţie şi să ţese din ele veşmintele eternităţii; să încremenească clipa şi să spună zvâcnirea timpului fără să schimbe armonia lumii.
Legea acelui loc îi dă dreptul celui sârguincios la îndeplinirea unei dorinţe şi, când sosi clipa să plece de la moară, Lupul o învăţă pe Amena să ceară Scutul Fermecat, care te apără de duhuri, de amăgiri, de bezne necunoscute… Morarul se bucură de alegerea fetei, dar pentru aceasta trebuia să-l ia singură. Scutul era păzit de cei doi colţi de piatră care sprijină cerul din faţa Morii şi care nu se opresc niciodată. O singură secundă îi era îngăduit ca să se strecoare şi să-şi ia darul făgăduit. Mâna Amenei decupă aerul fulgerând spre nemişcare. Cei doi colţi de piatră se opriră şi fata ridică fără teamă Scutul Fermecat.
Un sunet cristalin se înşurubă în aer şi fata se trezi în faţa Sfatului Bătrânilor. De la cei 12 bătrâni află despre libertatea sufletului:
Nu uita! E liber doar cel care face binele. Binele se află sădit în fiece fiinţă. Trebuie numai să-l laşi să dea roade şi să-l împarţi cu ceilalţi, aşa cum izvorul împarte tuturor apă curată.
…Iar de la Baba Mare, desfăcătoarea de farmece, învăţă Descântecul de Lumină, cu care se dezleagă orice vrajă.
În lumea în care te afli, Amena, umbra însoţeşte lumina, noaptea se plimbă în urma zilei, noroiul trăieşte ca să hrănească floarea. Lumea e o continuă devenire, de aceea trebuie să înveţi să eliberezi ce este curat din capcana care întinează, să redai zborul păsării înlănţuite. Descântecul schimbă faţa lucrurilor, folosind forţa vicleană a Răului o întoarce către Bine, prefăcând într-o clipă orice legătură întunecată în libertate.
Dar o întâmplare schimbă ordinea zilelor.
În noaptea naşterii Noului An o groaznică nenorocire se abătu asupra împărăţiei: paznicii hotarelor au adormit iar întunecatul năvăli, sperând să pună stăpânire pe Ţară. Lupul Alb se străduia din răsputeri să-i ţină piept:
Amena, am fost prinşi nepregătiţi… şi nu ştiu care va fi soarta bătăliei. Vreau să-ţi deschid Poarta, aşa cum ţi-am promis… Să nu uiţi niciodată ce-ai învăţat la noi! Pământul este oglinda Cerului. Legea e aceeaşi oriunde te-ai afla… Să ne grăbim! Căci, după ce vei trece voi închide Poarta pentru totdeauna, pentru ca hoţii de soare să nu poată urca în cer. Sufletele pământenilor nu vor mai găsi niciodată drumul care duce la Inima Universului.
Amena tresări. Clipa pe care o visase ani de-a rândul, clipa întoarcerii la Ain, sosise… Dar preţul i se părea prea mare… Nu putea părăsi Ţara care o crescuse cu răbdare şi iubire acum când întunericul era gata să o supună şi să o înrobească:
Opreşte-te! Rămân şi lupt alături de tine, până vom birui! De la voi am învăţat să schimb cumpăna sorţii!
S-ar putea să nu biruim şi atunci vei rămâne pentru totdeauna pe Pământ.
Spune-mi ce trebuie să fac pentru a învinge?
Mai este o scăpare. La Stânca Salamandrelor îşi aduce oile un păstor care a primit în dar Paloşul Străbunilor. Cel care are Paloşul, greu va fi învins în lupta dreaptă. Aleargă şi roagă-l pe păstor să ne ajute.
Ca vântul ce mână furtuna din urmă alergă fata să aducă ajutor Ţării care o ocrotise şi îi dăruise tainele ei… în faţa ei, Stânca Salamandrelor îşi usca muşchiul verde în căldura soarelui. Pe pajiştea din jurul stâncii, păşteau mioare albe, păzite de un câine. Un fir de melodie catifelată o atrase spre intrarea unei grote. Acolo, lângă un foc, fata zări un flăcău care cânta din fluier. Privirea lui părea adâncită, departe de parcă ar fi vrut să desluşească o taină. Amena se opri ca fulgerată. Inima începu să-i bată nebuneşte, de parcă ar fi vrut să iasă din piept şi să alerge în braţele celui care o privea încremenit.
Ain! Ain cioplitorul de stele!! Striga sufletul ei.
Ani de-a rândul privise stelele, căutând-o pe aceea care o cioplise Ain, din inima lui, chemând-o la viaţă. Noapte de noapte adormise, sperând că, într-o zi, Ain o va strânge la pieptul lui ca odinioară, regăsind-o. Şi iată că minunea întâlnirii lor se întâmpla acum pe acest Pământ al florilor şi al izvoarelor curate. Simţea cum totul se învârte în jurul ei, în timp ce o fericire îi umplea sufletul. Ca să ajungă până la Ain învăţase să fie liberă şi să iubească Adevărul mai presus de orice.
Dar ce face Ain în grota aceasta? De ce o priveşte de parcă ar vede-o pentru prima dată?
Cine eşti tu, fată frumoasă ca zorile şi ce urgie te urmăreşte şi-ţi înspăimântă privirea?
Ochii Amenei se umplură de lacrimi. Era cu putinţă ca Ain să nu o recunoască? îşi aminti de Lupul Alb care se lupta cu întunericul, sus pe creste. Nu era timp de întrebări. În câteva cuvinte îi spuse păstorului despre pericolul care ameninţa împărăţia Lupului Alb, rugându-l să-i vină în ajutor.
Fără să stea pe gânduri, flăcăul luă Paloşul Străbunilor şi alergă urmat de Amena către locul înfruntării. Acolo lupta era aprigă. Lupul Alb abia se mai zărea de năluci care se năşteau pretutindeni. Paloşul voinicului se prăvăli ca un trăznet peste cetele duşmane, risipindu-le în cele patru zări. Alături de el Amena ridică Scutul Fermecat, apărându-l pe Ain de atacuri mişeleşti. Ea mai învăţase de la Bătrânul Ram taina sacră a Pământului, a transformării răului în bine: Priveşte Amena şi ia aminte la bunătatea fără margini a Pământului… Din tot ce e putred, face un lucru folositor… în adâncul lui binecuvântat, răul este transformat în sevă hrănitoare, vreascul în fruct aromat, frunzele căzute în forţa care susţine pădurea. Priveşte şi învaţă! Şi, ori de câte ori vrăjmaşul se năpustea asupra ei, îl preschimba în porumbel alb şi-l trimitea în lume să poarte pacea.
Aşa cum luptau alături, Lupul, Amena şi Ain păreau a fi o singură rădăcină a unui neam. Una câte una nălucile se topeau în văzduh, aşa cum ceaţa se topeşte în miezul fierbinte al zilei. Dacă văzu că îi scad puterile şi nu-i poate dovedi în luptă dreaptă, întunecatul, crezând că forţa le vine de la Soare, se gândi să-i acopere faţa luminoasă. O beznă rea învălui Pământul şi cumpăna bătăliei se aplecă spre întuneric. Trei nopţi grele ca un păcat, trei nopţi cumplite încercară să zdruncine credinţa Pământului în forţa Luminii. Trei nopţi neşfârşite ca foamea, Lupul Alb, Amena şi Ain luptară fără să vadă, încercând să-i biruie vrăjmăşia.
Dar în vâltoarea luptei, flăcăul izbi cu Paloşul Scutul pe care fata îl ţinea în mâna ridicată. Din izbitură tâşni flacăra unui fulger şi, la lumina ei, voinicul zări brăţara de la mâna Amenei. Brăţara sora geamănă a lui!
Şi atunci se întâmplă minunea deplină a regăsirii celor doi. Flăcăul îşi aminti! Cine este şi de ce îşi dorise să se nască pe Pământ! îşi aminti clipa în care o cioplise pe fată, de ziua în care o pierduse. Îşi aminti că este fiul Cerului şi că poartă în sine Lumina! Ain îşi regăsi natura sa divină şi bezna începu să se retragă.
O singură secundă le-a fost de ajuns ca să se regăsească. Se priveau
Amena de atâta timp te caut!
Şi eu Ain, te aştept de atâta vreme!
Ai trecut şi ultima probă, Amena! Se auzi glasul Lupului Alb. Cel care mai presus de sine pune binele tuturor, acela este vrednic să deschidă Poarta care duce către adevărata împărăţie!
Aşadar, lupta a fost doar o probă?!
O probă şi încă o învăţătură. Prinţii Nopţii sunt slujitorii Luminii. Ei apar atunci când fiinţa este pregătită să vadă. Căci întotdeauna acolo unde apare o umbră, există în mod sigur şi o mare lumină. Leacul se află în inima Răului şi fiecare bătălie te face mai puternic!
Din curmătura munţilor apăru… Cerbul înstelat.
Sunt sufletul neamului omenesc! împreună cu Lupul Alb călăuzim omenirea către desăvârşire. O singură taină ţi-a mai rămas ascunsă: taina trecerii prin Poarta dincolo de care se află Eternitatea…
Cerbul bătu cu copita în pământ… Din rădăcina muntelui pe care se aflau se ridică spre Cer o coloană de lumină.
Axa Lumilor!!
Da, cioplitorule de stele. Este puntea pe care trec sufletele trezite, spuse Lupul Alb. Iar acestea sunt cele şapte chei ale curcubeului, cu care veţi putea deschide peceţile porţii… Trebuie să ştii, Amena, că Poarta are şapte peceţi, care se deschid cu cele şapte chei pe care le ţii în mână. Iar fiecare pecete reprezintă un gând al Universului, o virtute, fără de care nimeni nu poate atinge împărăţia Cerească. Prima este Ordinea, care menţine frumuseţea lumilor… A doua Voinţa, fără de care nu există realizare… A treia este înţelepciunea, fundamentul pe care se înalţă Universul… A patra este virtutea înţelegerii, a cincea esteRăbdarea, a şasea este Adevărul, unicul scop al devenirii, iar cea de-a şaptea pecete esteMiluirea, coroana celor puternici… Când vei deschide ultima pecete, Păzitorul Pragului vă va cere cuvântul de trecere.
Şi care este acest cuvânt?
Fata mea, ca şi lumina, acest cuvânt este în tine!
Îl ştiu. Cuvântul de trecere este Iubirea!
Şi numai ce rosti fata cuvântul că totul în jur îşi schimbă înfăţişarea.
Aceasta este forţa iubirii! rosti Cerbul. Cine i-ar putea rezista? Este cea care vindecă, rodeşte, înalţă! Este ţelul şi Călăuza deopotrivă!
Mergeţi cu bine! le mai strigă Lupul, în timp ce tinerii deschideau peceţile porţii.
Dar, povestea Amenei şi a lui Ain nu se încheie aici. Când au ajuns în cerul împodobit cu râuri de luceferi, cei de acolo s-au bucurat atât de tare, încât le-au sărbătorit întoarcerea o mie de zile şi o mie de nopţi. Lacrimile îngerilor s-au transformat în Rouă de lumină care a căzut pe pământ transformându-se în nestemate.
Autor necunoscut
Iar stelele nu erau făcute nici din marmură, nici din pietrele preţioase cunoscute pe pământ. Stelele erau cioplite de Ain din Lumină. Cerul devenea pe zi ce trece tot mai frumos – asemeni unei grădini înflorite.
Fiecare stea cioplită de Ain avea un sunet. Bolta Cerului devenise o simfonie divină şi fiecare stea avea parfumul ei.
Aşa că cine se plimba pe cărările Cerului, devenea pe nesimţite mai bun, mai iubitor şi mai drept, pentru că frumuseţea – care îl înconjura din toate părţile – îi transforma inima.
Ain îşi avea atelierul pe o stea care strălucea ca o nestemată şi al cărui izvor se afla în mâna Creatorului. Fiecare zi care trecea era o bucurie pentru el, pentru că în fiecare zi mâinile lui modelau Lumina, dându-i forma unei stele.
Dar veni o zi în care mâinile lui nu mai ciopliră nimic şi Ain se simţi trist şi singur. Îi lipsea ceva… Degeaba încercară stelele să-l încânte. Ain îi privea pe toţi cu iubire, dar ochii îi erau tot mai trişti, iar mâinile îi erau neputincioase. Într-o noapte, a fost trezit de o melodie cum nu mai auzise. Îşi duse mâna la piept, unde simţea o arsură şi-şi dădu seama că inima îi era cea care murmura melodia aceea nemaiauzită.
O căldură nedefinită se zbătea în adâncul fiinţei sale. Neliniştit, lua dalta şi se apucă de lucru. Alese cu atenţie Lumina cea mai străvezie şi începu să cioplească o stea. Dar lucrul nu-l mulţumea. Nu reuşea să facă ce sufletul lui tânjea. Simţi că inima îl doare atât de tare, încât îşi duse mâinile acolo, încercând să-şi aline durerea. Căuşul palmelor i se umplu de o Lumină mai scânteietoare decât roua soarelui. Ain se trezi că ţine în mână o bucăţică din inima lui. Mâinile se grăbiră să cioplească Lumina aceea vie, tulburătoare. Dar, ciudat! în loc să cioplească o stea, aşa cum le învăţase Ain, mâinile ciopliră… o fată, cu ochii migdalaţi şi părul numai inele! O fată cum numai dorul inimii lui putea naşte.
Ain o privea tulburat şi ochii i se umplură de lacrimi când o simţi vie. Era făcută din sufletul lui!Şi un cer înflori în el când îi auzi glasul.
E bine aici la tine!
Vei rămâne cu mine?
Desigur, doar sunt o parte din tine şi dorul tău m-a chemat! Dar, pentru început trebuie să-mi dai un nume.
Un nume… O să-ţi spun AMENA!
Amena! Spuse ea, luându-l de mână. De acum vom fi mereu împreună, hotărî ea.
Din clipa aceea, pentru Ain, viaţa începu să curgă ca un râu de munte. Fiecare zi care începea devenea un dans al zânelor. Nimic nu i se părea mai frumos ca glasul fetei, ca zâmbetul ei. Mergeau peste tot împreună, el învăţând-o potecile Cerului, unde puteau asculta muzica cerului şi puteau sta de vorbă cu sufletele lor.
Priveşte! De ce curcubeul are atâtea culori?
Sunt doar şapte, Amena. Şi fiecare culoare e de fapt o poartă către o altă lume.
Pentru câteva clipe rămânea tăcută, adâncindu-se în privirea lui nesfârşită. De unde să ştie ea că fiecare culoare a curcubeului era un alt univers, care la rândul lui era o treaptă care te aducea mai aproape de Lumina Luminilor, după care oricare suflet era însetat?
Ain era fericit, iar lucrul mâinilor sale se desăvârşea pe măsura negrăitei sale fericiri. Împreună au mers şi în Grădina îngerilor, unde aleile erau pavate cu pietre preţioase, care mai de care mai sclipitoare. Toţi îngerii veniseră să o vadă şi să se bucure de zâmbetul ei. Chiar îngerul Blândeţii i-a dăruit un mugure de floare, iar îngerul Frumuseţii i-a sărutat ochii – să-i strălucească mereu. Şi, până la urmă, îngerii îi ţesură o rochie din fir de stea, cum nu se mai văzuse niciodată. Amena mai învăţă să împletească prima ei coroană din flori celeste. Iar ca bucuria să-i fie deplină, îngerii o lăsară să facă două brăţări din cele mai frumoase flori: una şi-o puse pe mâna ei, iar cealaltă o prinse pe mâna cioplitorului.
Acum nu o să ne pierdem niciodată. Brăţările noastre surori au să ne ţină mereu împreună!
Ain zâmbise, îmbrăţişând-o: cum s-ar putea pierde, când nu se despărţeau niciodată? Până noaptea târziu, Amena îi povesti tot ce vorbise cu îngerii, tot ce o învăţaseră şi îi arătaseră.
Îngerii ştiu atât de multe! M-au învăţat frumuseţea din orice lucru. M-au suit în vârful pomului cu fructe de aur şi am putut vedea cele două poteci de taină: poteca binelui şi poteca răului. Acum ştiu să le deosebesc! Iar îngerul Nevinovăţiei mi-a spus…
Ce ţi-a spus, Amena?
Dar ea adormise ostenită de atâtea întâmplări.
Privirea îi alunecă pe brăţara împletită din flori celeste. Ar putea-o pierde vreodată? O singură primejdie ar fi fost… Groapa Neagră! De fapt nimeni nu ştia ce se putea întâmpla dacă te înghiţea gura ei. Dar în mod sigur ceva înspăimântător, căci nici unul din cei care căzuseră acolo nu se mai întorseseră.
Dar, de ceea ce se temea, se întâmplă. Într-una din zile, pe când hoinărea singură, prinsă de vraja norilor strălucitori, Amena nu luă seama că se îndepărtase şi că era pe un drum pe care Ain nu o dusese niciodată. Şi, tocmai când se lăsase prinsă de îmbrăţişarea norilor, călcă chiar în vârtejul negru al Gropii, care o înghiţi într-o clipă. Cuprinsă de bezna ce o purta tot mai adânc, Amena încercă să ceară ajutor, strigându-l pe Ain, însă nimeni nu o putea auzi. Strigă până când îşi pierdu conştiinţa. Se trezi într-un loc ciudat, dar… negrăit de frumos.
Amena ajunsese pe Pământ, în Ţara Negrăită, despre care se auzise şi în cerurile înalte, atât de frumoasă era! Frumuseţea ei nu putea fi cuprinsă în cuvinte; şi mai avea o melodie a ei, unCântec al Slavei, pe care cine îl auzea o dată nu îl mai putea uita nicicând.
Amena se ridică în picioare şi nu apucă să facă doi paşi, când auzi doi vulturi:
Priviţi, a căzut din stele! Vino cu noi la Stânca Şoimului, la adunarea Reginei!
Lângă stâncă se înalţa un pom semeţ, în care se aflau o mie şi una de regine, micuţe, cât să le prinzi în palmă, cu rochiţe foşnitoare şi coroniţe scânteind de nestemate şi având fiecare în mână câte un sceptru de argint. În mijlocul lor stătea Marea Regină.
Cu toţi o priveau curioşi pe Amena, care le povestise tot ce i se întâmplase de când mâinile lui Ain o cioplise din sufletul său şi până când căzuse în Groapa Neagră. Au hotărât să rămână în Ţara Negrăită şi să înveţe legile Mamei Pământ ca să poată fi acceptată în împărăţia Lupului Alb. Căci Lupul Alb era singurul care putea deschide Poarta prin care fetiţa s-ar putea întoarce în lumea stelelor.
Acolo, în mijlocul pădurilor nesfârşite, alături de micile zâne, Amena învăţă despre originea cerească a sufletului, învăţă să simtă respiraţia pietrei şi să-i preţuiască truda ei de a creşte. Dar, cel mai mult îi plăcea să-l asculte pe Ram, bătrânul înţelept, ce-o învăţă taina tămăduitoare a plantelor, a cuvântului, a focului…
Priveşte, Amena, nu există plantă pe Pământ care să nu fi primit harul tămăduirii. Cel care le cunoaşte taina poate face mult bine.
Cuvântul poate clădi lumi şi poate nărui împărăţii. El este viaţă dacă tâşneşte din inima Adevărului. De aceea preţuieşte-l ca pe un dar sfânt, pentru că el susţine Creaţia.
Iar Amena învăţă de la Ram cum să păstreze cuvântul în Tăcere până se umple cu putere şi apoi să vindece sufletul celui în suferinţă şi, vindecându-se sufletul, trupul pe dată se întăreşte.
Seara târziu, când începea dansul stelelor, Amena privea nesfârşirea bolţii tulburată de dorul de cioplitor. Oare Ain o căuta? Atunci simţea mâna lui Ram mângâind-o, Ram care veghea neobosit asupra ei…
Răbdare! Aici, pe Pământ, fiecare trebuie să înveţe să aştepte. Cândva drumul tău se va împleti din nou cu drumul lui Ain. Călăuză, nu uita, îţi va fi întotdeauna IUBIREA!
Amena mai avea un prieten de care rar se despărţea Berbecul cu Lâna de Aur din peştera lui Ram, care vorbea cu glas omenesc şi care avea darul de a vedea prin oglinda viitorului. De la el află că, în zilele de mâine ale timpului, într-un ţinut însorit în care trăieşte un Cerb înstelat, îl va întâlni pe cioplitor.
Şi iată că veni clipa despărţirii. Era noaptea sfântă, când poporul aştepta naşterea anului. Amena era însăşi frumuseţea, iar mintea sa înflorise asemenea unei flori celeste, udată de roua fără de asemuire a învăţăturilor primite.
E noaptea de vrajă a lumii, Amena – spuse Marea Regină. Ai dreptul la îndeplinirea unei dorinţe. Te ascultăm!
Aş vrea să ajung la Ain! Aş vrea să fim din nou împreună, acolo unde se nasc stelele. Lăsaţi-mă să plec spre împărăţia Lupului Alb!
Credeam că vei uita, că vei rămâne cu noi! Cu toţii te-am îndrăgit! Dar ai dreptate, Amena. Cum ar putea Iubirea să uite începutul ei? …
Vino, se auzi glasul abia murmurat al înţeleptului Ram. Şi numai ce mâna lui îi atinse umărul, că se şi treziră amândoi în interiorul peşterii vii, în faţa unei oglinzi de cleştar.
A sosit Timpul! Drumul spre împărăţia Lupului Alb se află în faţa ta. Oglinda este uşa prin care vei intra în labirintul peşterii. Nimeni nu te va însoţi în întunericul peşterii. Foloseşte fiecare cuvânt pe care ţi l-am spus şi, mai ales, nu te lăsa cuprinsă de frică. Dacă eşti gata intră acum în oglinda din faţa ta, găseşte Calea şi fii fericită! Totul stă în puterea şi credinţa ta!
Amena, respirând adânc, păşi în cleştarul străveziu al oglinzii şi fu înconjurată de beznă. Nimic care să-i arate drumul… începu să păşească pipăind pereţii cu mâinile. De sute de ori fu nevoită să se întoarcă din cotloanele înfundate. De sute de ori îşi simţi picioarele alunecându-i în gol. Câteodată avea impresia că se mişcă în cerc. Se luptă cu disperarea, cu deznădejdea care-i îngrozea sufletul. Atunci îl auzea pe Ram: “Nu te lăsa pradă lor, altfel or să-ţi secătuiască puterile.Fii mereu tu însăţi!” Fata se oprea, respira adânc şi pornea mai departe.
Doamne! Cât este de întuneric!
Întunericul este o altă formă a luminii, Amena… îi răspundea din amintire vocea blândă a lui Ram. Lacrimi fierbinţi spălară ochii Amenei. Cum să transformă bezna în lumină? Cum?
Caută Lumina în tine, Amena, nu în afara ta, dacă vrei cu adevărat să o vezi şi să nu o pierzi niciodată…
Şi atunci Amena se retrase în fiinţa ei, aşteptând miracolul regăsirii luminii. Răbdarea îi fu pusă la grea încercare. Părea a fi pierdută definitiv în beznă. Se ghemui din ce în ce mai adânc în ea, fără gând, ostenită. Dar iată că ceva tainic începu a se desface în interiorul sufletului ei, trudindu-se să iasă afară. Şi munca era atât de zvârcolitoare, iar acel ceva atât de frumos, încât pe obrajii fetei începură să curgă lacrimi şi, deodată… văzu Lumina! Lumina fusese mereu cu ea, dar ochii ei nu reuşiseră să o vadă până acum. Între ea şi Lumină stătuse spaima, descurajarea. Abia acum îşi dădu seama Amena că propria ei fiinţă era purtătoarea de Lumină, pentru că din această Lumină fără seamăn fusese făcută. Lumina dinlăuntrul ei se revărsa în cascade vii, triumfătoare, alungând spaima şi, odată cu ea, întunericul. Iar cel care îşi vede Lumina zidită în propria inimă nu poate fi înfrânt de nimic! Şi pereţii labirintului se luminau, iar calea se deschidea în faţa ei fără obstacole. Străbătu pe rând şapte săli scânteind de podoabe. Şi fiecare sală o împodobea pe Amena cu o nouă minune, sporindu-i frumuseţea şi înţelepciunea.
În vremea aceasta Ain o căuta cu disperare pe Amena. Deznădejdea îi cuprinse inima. Nimic parcă nu mai avea rost în viaţa lui. Bucuria care îi umpluse casa odată se stinse, aşa cum lumina se stinge când apune soarele. Casa devenise pustie ca un crâng fără păsări. Ceva în fiinţa lui dispăruse fără veste şi el îşi simţea sufletul golit de putere.
Ar putea vorbi cu Universul, şuşotiră două steluţe.
Numai el l-ar putea ajuta.
Ain ridică ochii spre ele, în timp ce un licăr de speranţă se aprinse în inima lui. Şi, fără să stea pe gânduri, o luă la fugă către Palatul de Foc al Universului. Nu se opri decât în faţa lui. Acesta îl privi cu bunătate şi înţelegere.
Ştiu ce vânt năpraznic te-a purtat până la mine, rosti abia şoptit. Îmi pare rău, dar fetiţa a căzut în Groapa Neagră.
Dumnezeule! Am pierdut-o pentru totdeauna!…
Ain, Amena nu a murit, ci doar a ajuns pe Pământ.
Pe Pământ? Acolo unde se nasc sufletele ca să înveţe Legea?
Da, cioplitorule. Groapa Neagră este o Poartă prin care trebuie să treacă cei care vor să crească. Fiecare naştere este doar o treaptă pe care o urcă către Lumină.
Şi ea, Amena, a uitat totul, asemeni muritorilor?
Nu, Ain! Amena nu poate cunoaşte uitarea pe care sufletele o capătă doar în pântecele mamei pământene. Atâta doar că îi va fi foarte greu, nespus de greu să găsească drumul înapoi. S-ar putea să rătăcească mii de ani…
Învaţă-mă cum să ajung pe Pământ! Trebuie să o găsesc pe Amena, cu orice preţ!
Greu lucru îmi ceri… Ca să ajungi pe Pământ va trebui să înveţi să te naşti şi să mori; să înveţi să alegi între realitate şi iluzie; să înveţi cum să treci printre două porţi ale naşterii şi ale morţii, pentru că altfel vei rămâne pe tărâmul umbrelor, asemeni multora. Dar, cel mai cumplit lucru, este uitarea. Va trebui să uiţi: să uiţi cine eşti, de unde vii, să uiţi de ce ai coborât pe Pământ. Vei uita lumea noastră, chiar şi pe Amena. Pentru că te naşti mânat de dorinţă vei uita împărăţia şi va trebui să ţi-o reaminteşti, singur, fără alt ajutor. Iar lucrul acesta este cel mai greu. Nu vezi cât trudesc oamenii, câte vieţi irosesc până reuşeşc să întrezărească scânteia aprinsă în propria lor fiinţă, unica realitate? Ai putea accepta toate acestea, Ain?
Da, pot! Fără Amena viaţa mea nu-şi mai are rostul. Pe ea am cioplit-o din lumina sufletului meu. Dorul meu de ceva mai frumos decât Frumuseţea însăşi a adus-o la viaţă! Ajută-mă să mă nasc pe Pământ!
Fie, Ain! Există o cale, dar la naşterea ta vei uita totul… Vei primi o sămânţă de trup pe care va trebui să o creşti după legile vieţii pământene… Va trebui să-ţi reaminteşti singur, cum să respiri, cum să mergi, cum să te înalţi… Dacă te încumeţi… plăteşti preţul…
Preţul? Care preţ? Orice, cere-mi orice!!
Ain, trebuie să-mi dai harul tău de a ciopli ca nimeni altul!
Darul dintâi? Darul destinului? Privirea lui Ain se adânci în abis când hotărâ: dacă acesta este preţul, mă învoiesc!
Universul întinse mâna dreaptă spre el şi o spirală argintie de lumină îl cuprinse pe Ain, rotindu-se în jurul lui, luând cu ea darul de preţ al flăcăului. Ain simţi că se scufundă în bezna tuturor beznelor, după care uită totul.
Soarta te-a născut,
Prunc nemaivăzut,
Şi te-a chemat
Şi te-a îmbăiat
În izvor de munte
Cu plete cărunte,
Pruncule-nstelat
Să te faci bărbat
Şi să creşti la Soare
Turma de mioare…
Fii binecuvântat!
Ai primit Solia
Să ne aperi cântul
Să respecţi Cuvântul
Neamului de Soartă
Ca să-l treci prin Poartă
Mângâiat de stele
Nesupus la rele,
Neatins de tină,
Neamului de lumină…
Pruncu le-aştepta.
Trecură ani şi ani, iar pruncul creştea, se făcea tot mai frumos, mai puternic şi mai înţelept. Glasul îi era mângâietor ca o rază de soare, braţele lui făceau dreptate fără să rănească, iar ochii când te priveau, se transformau în două izvoare de iubire nesfârşită.
Câteodată însă, seara târziu, flăcăul devenea tăcut, tăcut ca stâncile, tăcut şi trist. Simţea un dor sfâşietor, ca o arsură, o sete de ceva care nu-l putea numi. O neâmplinire îi lăcrima ochii, dar desluşit nu putea spune ce-i lipseşte. Îşi mângâia atunci brăţara împletită din flori nemuritoare cu care se născuse. Ar fi trebuit să fie fericit, dar nu era.
Ţinutul în care se născuse Ain era ţinutul Cerbului înstelat, ţinut în care putea vedea dansând spiriduşi şi zâne când zorii se naşteau. Se spunea că Cerbul păzea o împărăţie de taină în care nu putea intra oricine, căci acolo, povesteau bătrânii, s-ar afla Poarta care duce la Nemurire. Pe cerb însă nu l-a văzut nimeni. Cândva, în vremuri aproape uitate, când sufletele oamenilor erau ca bobul de rouă, Cerbul se arăta nemuritorilor. Cei care l-au văzut, povestiră că frumuseţea lui întrecea orice închipuire! O singură privire a Cerbului te putea face să înţelegi sensul vieţii, putea opri roata Timpului şi putea să-ţi dezvăluie taina Adevărului.
Într-o zi, o întâmplare ciudată îl purtă pe băiat pe nişte locuri pe care nu le mai călcase niciodată. Într-o noapte, pe când făcea de strajă, un urs reuşi să fure o mioară. Flăcăul se luase după urs şi alergă după el până răsări soarele. Ursul lăsă mioara nevătămată şi-l privea pe băiat rugător, parcă cerându-i ajutor. Atunci văzu că totul în jur era scăldat în aburi de lumină albastră, iar iarba, florile şi copacii aveau culori ciudate, fumurii. Îl urmă pe urs până la o peşteră, unde zăcea pe un pat de ierburi uscate, un bărbat cu barba căruntă, care gemea încetişor. Băiatul începu să-l maseze aşa cum îl învăţaseră bătrânii, alungând boala din corpul bărbatului. Apoi scoase de la brâu un săculeţ cu ierburi de leac, din care făcuse o fiertură aromată din care îi dădu să bea. Se scurseră câteva ore bune până când bărbatul deschise ochii: trecuse primejdia focului.
Îţi mulţumesc, flăcăule! Dar de unde eşti? Pe la mine rar urcă cineva!
Sunt de jos, din Vale. Dacă nu mă aducea ursul, nici eu n-aş fi ajuns prin aceste locuri.
Puţini oameni se încumetă să urce la Stânca Dorului! Eu sunt cioplitor de icoane.
Un cioplitor de icoane?!
Da, nu ai văzut niciodată cum se ciopleşte lemnul?
Nu… şi o amintire i se zbătea în suflet, ca o părere şi îl durea că nu o poate aduce la lumină.
Moşu luă o bărdiţă şi o bucată de lemn. Mâinile lui păreau ca vrăjite; mângâiau cu dalta lemnul şi, încetul cu încetul, lucrul se desăvârşi.
Hai, încearcă!
Flăcăul îşi simţea palmele transpirând de emoţie! Dar, ce ciudat! în clipa în care începu să lucreze, i se păru că îşi aduce aminte… Doamne! De ce nu poate da voalul la o parte, să-şi poată atinge taina ce-i plânge în suflet. Mâinile i-o luară înainte. Ciopleau cu dibăcie, cu măiestrie, de parcă dintotdeauna numai asta făcuseră.
Bătrânul îl privea uluit. Chipul dăltuit de băiat părea coborât din ceruri, părea făcută din Lumină.
Icoana ta întrece orice frumuseţe, toate icoanele din Palatul Cerbului!
Al Cerbului înstelat? L-ai văzut pe Cerb?
Eu îi cioplesc icoanele cu care îşi împodobeşte Palatul.
Deci Cerbul există… şi ochii i se umeziră.
Cum să nu existe? Doar el este sufletul neamului Omenesc! De vrei să-l vezi îţi voi arăta unde obişnuieşte să vină. Dăruieşte-i icoana pe care ai cioplit-o şi el îţi va îndeplini o dorinţă.
„O să poată să vadă Cerbul. O să-i poată vorbi! îl va putea ruga orice!”
„Cere-i Paloşul Străbunilor!” auzi Glasul Inimii. „Paloşul Vrăjit… Acela care îl are, nu va putea fi învins.”
Flăcăul luă în mâini icoana şi se lăsă purtat de bătrân spre locul unde va urma să vină Cerbul. Deodată, aerul îşi schimbă culoarea. Ceva viu şi luminos îl umplea, hrănindu-l, în timp ce o pace infinită cuprinse totul, ca o îmbrăţişare. Nu după multă vreme apăru şi Cerbul. Era aidoma cum îl visau bătrânii păstori: mândru, cu coarne înstelate. Când Cerbul îl cerceta cu ochii, simţi că o putere fără margini îl cuprinse şi-i toarnă tărie în trup. Fără să rostească vreun cuvânt, flăcăul aşeză la picioarele Cerbului icoana.
Îţi mulţumesc, fiu al păstorului, pentru darul mâinilor tale…
Mă cunoşti?
Te ştiu de când ciopleai Lumina şi mai de demult chiar. Îţi ştiu ziua de mâine şi cele care vor urma. Ai dreptul la îndeplinirea unei dorinţe, orice vrei… Cere-mi un singur lucru şi acela va fi al tău…
Ai vrea să-mi dai Paloşul Străbunilor?
Bine ai ales, al tău să fie şi nu uita: harul de preţ al Paloşului, nu în tăiş stă ci în Iubire… şi Cerbul dispăru într-o clipă.
Dacă la picioarele lui nu ar fi strălucit Paloşul dorit ar fi putut spune că totul nu a fost decât un vis frumos.
Viaţa bărbatului îşi urma cursul ştiut, dar cu singura deosebire că acum cel mai mult îi plăcea să cioplească icoane. Îl mai încerca şi acum dorul ascuns în inimă, setea aceea de ceva nedesluşit, doar că de la o vreme, i se părea că alinarea îi este pe aproape. Tot inima care-l durea de dor îi şoptea în taină că ziua aceea nu-i departe.
De la o vreme îi plăcea băiatului să-şi poarte oile la Stânca Salamandrelor, unde obişnuiau să vină să se răsfeţe salamandrele stropite cu smaralde şi topaz. Flăcăului îi plăcea să le asculte poveştile adevărate din lumea lor cu zâne şi spiriduşi. Şi astfel află că, undeva, dincolo de Valea Cerbului înstelat, s-ar afla împărăţia lupului alb, împărăţie a Păcii şi a Iubirii, în care cel care e vrednic să intre cunoaşte desăvârşirea. Şi tot acolo povestise o salamandră aurie, ar fi venit din stele o fată frumoasă ca un cântec, pe care Lupul o învaţă Legea, legea care te face liber şi nemuritor.
Când auzise despre fată inima îi tresărise tulburată şi, de atunci, dorinţa de-a vedea măcar o clipă fata, îi răpi liniştea nopţilor.
Stânca pe care se afla Amena domina piscurile din jur. Câtă deosebire între Ţara Marii Regine şi aceste locuri! Doar munţi, munţi nesupuşi decât depărtărilor. Simţeai, respirând aerul lor, cum devii o parte a măreţiei lor, că acolo îţi sunt rădăcinile şi că poţi sorbi liber din izvorul vieţii.
Amena privea cu nesaţ umplându-şi sufletul cu ceva pe care nu-l putea defini, dar care era mai presus de frumuseţe şi forţă. În faţa ei stătea, privind-o cu blândeţe, un lup cu blana albă, strălucitoare:
Bine-ai venit la noi, Amena! Vulturii, soli ai Marii Regine, mi-au povestit despre tine şi dorul tău. Ascultă cu atenţie, Amena! Ţara aceasta s-a născut din împreunarea Luminii cu Pământul. Oamenii sunt păstrătorii tainelor lumii, ursitorii seminţiilor care alcătuiesc omenirea; ei se nasc Călăuze şi ştiu să poarte sufletele însetate către Fântâna cu Apă Vie; ei ştiu să umble pe Poteca Fulgerului, aşa cum mergi pe oricare potecă de munte. Din trupul acestei ţări s-a născut izvorul alb şi luminos al Iubirii, cu care este alăptat întreg neamul omenesc… Şi este Leagănul Pământului pentru că este de-a pururi născătoare de pace… de frumuseţe… de bucurie. Ca să fii acceptată va trebui să te joci cu tainele acestui Pământ şi să-l convingi pe Cerb să-ţi dea Cheile Curcubeului… Iar când va veni timpul, eu însumi îţi voi deschide drumul către stele.
Cheile Curcubeului ai spus? Cheile celor şapte împărăţii?
Da, Amena. Ştiai despre ele?
De la Ain, de la cel care m-a cioplit din cântecul inimii lui…
Ai să-l găseşti pe cioplitorul de stele aşa cum izvorul nu poate fi despărţit de apa pe care-o dăruie lumii, tot aşa nu pot fi despărţiţi cei care se iubesc… Dar, pentru început ai să stai la Moara Timpului, acolo unde se macină clipele ca nişte boabe de grâu.
Şi fata ucenici la Bătrânul Morar, învăţând cum să folosească sămânţa timpului, ca aceasta să dea rod bogat, să adune orele într-o singură respiraţie şi să ţese din ele veşmintele eternităţii; să încremenească clipa şi să spună zvâcnirea timpului fără să schimbe armonia lumii.
Legea acelui loc îi dă dreptul celui sârguincios la îndeplinirea unei dorinţe şi, când sosi clipa să plece de la moară, Lupul o învăţă pe Amena să ceară Scutul Fermecat, care te apără de duhuri, de amăgiri, de bezne necunoscute… Morarul se bucură de alegerea fetei, dar pentru aceasta trebuia să-l ia singură. Scutul era păzit de cei doi colţi de piatră care sprijină cerul din faţa Morii şi care nu se opresc niciodată. O singură secundă îi era îngăduit ca să se strecoare şi să-şi ia darul făgăduit. Mâna Amenei decupă aerul fulgerând spre nemişcare. Cei doi colţi de piatră se opriră şi fata ridică fără teamă Scutul Fermecat.
Un sunet cristalin se înşurubă în aer şi fata se trezi în faţa Sfatului Bătrânilor. De la cei 12 bătrâni află despre libertatea sufletului:
Nu uita! E liber doar cel care face binele. Binele se află sădit în fiece fiinţă. Trebuie numai să-l laşi să dea roade şi să-l împarţi cu ceilalţi, aşa cum izvorul împarte tuturor apă curată.
…Iar de la Baba Mare, desfăcătoarea de farmece, învăţă Descântecul de Lumină, cu care se dezleagă orice vrajă.
În lumea în care te afli, Amena, umbra însoţeşte lumina, noaptea se plimbă în urma zilei, noroiul trăieşte ca să hrănească floarea. Lumea e o continuă devenire, de aceea trebuie să înveţi să eliberezi ce este curat din capcana care întinează, să redai zborul păsării înlănţuite. Descântecul schimbă faţa lucrurilor, folosind forţa vicleană a Răului o întoarce către Bine, prefăcând într-o clipă orice legătură întunecată în libertate.
Dar o întâmplare schimbă ordinea zilelor.
În noaptea naşterii Noului An o groaznică nenorocire se abătu asupra împărăţiei: paznicii hotarelor au adormit iar întunecatul năvăli, sperând să pună stăpânire pe Ţară. Lupul Alb se străduia din răsputeri să-i ţină piept:
Amena, am fost prinşi nepregătiţi… şi nu ştiu care va fi soarta bătăliei. Vreau să-ţi deschid Poarta, aşa cum ţi-am promis… Să nu uiţi niciodată ce-ai învăţat la noi! Pământul este oglinda Cerului. Legea e aceeaşi oriunde te-ai afla… Să ne grăbim! Căci, după ce vei trece voi închide Poarta pentru totdeauna, pentru ca hoţii de soare să nu poată urca în cer. Sufletele pământenilor nu vor mai găsi niciodată drumul care duce la Inima Universului.
Amena tresări. Clipa pe care o visase ani de-a rândul, clipa întoarcerii la Ain, sosise… Dar preţul i se părea prea mare… Nu putea părăsi Ţara care o crescuse cu răbdare şi iubire acum când întunericul era gata să o supună şi să o înrobească:
Opreşte-te! Rămân şi lupt alături de tine, până vom birui! De la voi am învăţat să schimb cumpăna sorţii!
S-ar putea să nu biruim şi atunci vei rămâne pentru totdeauna pe Pământ.
Spune-mi ce trebuie să fac pentru a învinge?
Mai este o scăpare. La Stânca Salamandrelor îşi aduce oile un păstor care a primit în dar Paloşul Străbunilor. Cel care are Paloşul, greu va fi învins în lupta dreaptă. Aleargă şi roagă-l pe păstor să ne ajute.
Ca vântul ce mână furtuna din urmă alergă fata să aducă ajutor Ţării care o ocrotise şi îi dăruise tainele ei… în faţa ei, Stânca Salamandrelor îşi usca muşchiul verde în căldura soarelui. Pe pajiştea din jurul stâncii, păşteau mioare albe, păzite de un câine. Un fir de melodie catifelată o atrase spre intrarea unei grote. Acolo, lângă un foc, fata zări un flăcău care cânta din fluier. Privirea lui părea adâncită, departe de parcă ar fi vrut să desluşească o taină. Amena se opri ca fulgerată. Inima începu să-i bată nebuneşte, de parcă ar fi vrut să iasă din piept şi să alerge în braţele celui care o privea încremenit.
Ain! Ain cioplitorul de stele!! Striga sufletul ei.
Ani de-a rândul privise stelele, căutând-o pe aceea care o cioplise Ain, din inima lui, chemând-o la viaţă. Noapte de noapte adormise, sperând că, într-o zi, Ain o va strânge la pieptul lui ca odinioară, regăsind-o. Şi iată că minunea întâlnirii lor se întâmpla acum pe acest Pământ al florilor şi al izvoarelor curate. Simţea cum totul se învârte în jurul ei, în timp ce o fericire îi umplea sufletul. Ca să ajungă până la Ain învăţase să fie liberă şi să iubească Adevărul mai presus de orice.
Dar ce face Ain în grota aceasta? De ce o priveşte de parcă ar vede-o pentru prima dată?
Cine eşti tu, fată frumoasă ca zorile şi ce urgie te urmăreşte şi-ţi înspăimântă privirea?
Ochii Amenei se umplură de lacrimi. Era cu putinţă ca Ain să nu o recunoască? îşi aminti de Lupul Alb care se lupta cu întunericul, sus pe creste. Nu era timp de întrebări. În câteva cuvinte îi spuse păstorului despre pericolul care ameninţa împărăţia Lupului Alb, rugându-l să-i vină în ajutor.
Fără să stea pe gânduri, flăcăul luă Paloşul Străbunilor şi alergă urmat de Amena către locul înfruntării. Acolo lupta era aprigă. Lupul Alb abia se mai zărea de năluci care se năşteau pretutindeni. Paloşul voinicului se prăvăli ca un trăznet peste cetele duşmane, risipindu-le în cele patru zări. Alături de el Amena ridică Scutul Fermecat, apărându-l pe Ain de atacuri mişeleşti. Ea mai învăţase de la Bătrânul Ram taina sacră a Pământului, a transformării răului în bine: Priveşte Amena şi ia aminte la bunătatea fără margini a Pământului… Din tot ce e putred, face un lucru folositor… în adâncul lui binecuvântat, răul este transformat în sevă hrănitoare, vreascul în fruct aromat, frunzele căzute în forţa care susţine pădurea. Priveşte şi învaţă! Şi, ori de câte ori vrăjmaşul se năpustea asupra ei, îl preschimba în porumbel alb şi-l trimitea în lume să poarte pacea.
Aşa cum luptau alături, Lupul, Amena şi Ain păreau a fi o singură rădăcină a unui neam. Una câte una nălucile se topeau în văzduh, aşa cum ceaţa se topeşte în miezul fierbinte al zilei. Dacă văzu că îi scad puterile şi nu-i poate dovedi în luptă dreaptă, întunecatul, crezând că forţa le vine de la Soare, se gândi să-i acopere faţa luminoasă. O beznă rea învălui Pământul şi cumpăna bătăliei se aplecă spre întuneric. Trei nopţi grele ca un păcat, trei nopţi cumplite încercară să zdruncine credinţa Pământului în forţa Luminii. Trei nopţi neşfârşite ca foamea, Lupul Alb, Amena şi Ain luptară fără să vadă, încercând să-i biruie vrăjmăşia.
Dar în vâltoarea luptei, flăcăul izbi cu Paloşul Scutul pe care fata îl ţinea în mâna ridicată. Din izbitură tâşni flacăra unui fulger şi, la lumina ei, voinicul zări brăţara de la mâna Amenei. Brăţara sora geamănă a lui!
Şi atunci se întâmplă minunea deplină a regăsirii celor doi. Flăcăul îşi aminti! Cine este şi de ce îşi dorise să se nască pe Pământ! îşi aminti clipa în care o cioplise pe fată, de ziua în care o pierduse. Îşi aminti că este fiul Cerului şi că poartă în sine Lumina! Ain îşi regăsi natura sa divină şi bezna începu să se retragă.
O singură secundă le-a fost de ajuns ca să se regăsească. Se priveau
Amena de atâta timp te caut!
Şi eu Ain, te aştept de atâta vreme!
Ai trecut şi ultima probă, Amena! Se auzi glasul Lupului Alb. Cel care mai presus de sine pune binele tuturor, acela este vrednic să deschidă Poarta care duce către adevărata împărăţie!
Aşadar, lupta a fost doar o probă?!
O probă şi încă o învăţătură. Prinţii Nopţii sunt slujitorii Luminii. Ei apar atunci când fiinţa este pregătită să vadă. Căci întotdeauna acolo unde apare o umbră, există în mod sigur şi o mare lumină. Leacul se află în inima Răului şi fiecare bătălie te face mai puternic!
Din curmătura munţilor apăru… Cerbul înstelat.
Sunt sufletul neamului omenesc! împreună cu Lupul Alb călăuzim omenirea către desăvârşire. O singură taină ţi-a mai rămas ascunsă: taina trecerii prin Poarta dincolo de care se află Eternitatea…
Cerbul bătu cu copita în pământ… Din rădăcina muntelui pe care se aflau se ridică spre Cer o coloană de lumină.
Axa Lumilor!!
Da, cioplitorule de stele. Este puntea pe care trec sufletele trezite, spuse Lupul Alb. Iar acestea sunt cele şapte chei ale curcubeului, cu care veţi putea deschide peceţile porţii… Trebuie să ştii, Amena, că Poarta are şapte peceţi, care se deschid cu cele şapte chei pe care le ţii în mână. Iar fiecare pecete reprezintă un gând al Universului, o virtute, fără de care nimeni nu poate atinge împărăţia Cerească. Prima este Ordinea, care menţine frumuseţea lumilor… A doua Voinţa, fără de care nu există realizare… A treia este înţelepciunea, fundamentul pe care se înalţă Universul… A patra este virtutea înţelegerii, a cincea esteRăbdarea, a şasea este Adevărul, unicul scop al devenirii, iar cea de-a şaptea pecete esteMiluirea, coroana celor puternici… Când vei deschide ultima pecete, Păzitorul Pragului vă va cere cuvântul de trecere.
Şi care este acest cuvânt?
Fata mea, ca şi lumina, acest cuvânt este în tine!
Îl ştiu. Cuvântul de trecere este Iubirea!
Şi numai ce rosti fata cuvântul că totul în jur îşi schimbă înfăţişarea.
Aceasta este forţa iubirii! rosti Cerbul. Cine i-ar putea rezista? Este cea care vindecă, rodeşte, înalţă! Este ţelul şi Călăuza deopotrivă!
Mergeţi cu bine! le mai strigă Lupul, în timp ce tinerii deschideau peceţile porţii.
Dar, povestea Amenei şi a lui Ain nu se încheie aici. Când au ajuns în cerul împodobit cu râuri de luceferi, cei de acolo s-au bucurat atât de tare, încât le-au sărbătorit întoarcerea o mie de zile şi o mie de nopţi. Lacrimile îngerilor s-au transformat în Rouă de lumină care a căzut pe pământ transformându-se în nestemate.
Autor necunoscut
vineri, 13 august 2010
Recunoaste produsele
CUM RECUNOASTEM DACA UN PRODUS ESTE MODIFICAT GENETIC
Nu este deloc greu sa inveti sa le recunosti, insa problema e ca si in cazul E-urilor: sunt trecute niste cifre pe ambalaj, iar daca nu esti bine informat in ceea ce priveste continutul lor, risti sa cumperi alimente imbibate de chimicale.
Asadar, intregul secret consta in citirea etichetei, adica acel autocolant lipit direct pe coaja legumei/fructului sau, dupa caz, pe punga in care sunt ambulate acestea (de ex. la portocale).
Orice eticheta are intre 4-5 cifre.
- Daca produsul are 4 cifre (de ex. 4021)
- inseamna ca a fost crescut intr-un mediu normal, insa Nu BIO.
- produsul insa NU a fost modificat genetic.
- Daca produsul are 5cifre, iar prima cifra incepe cu 9 (de ex. 96584),
- inseamna ca este BIO
- Daca produsul are 5 cifre, iar prima cifra este 8 (de ex. 86584),
- inseamna ca acesta A FOST MODIFICAT GENETIC!
Asadar tineti minte aceste amanunte atunci cand cumparati fructe sau legume din hypermarket.
luni, 9 august 2010
Respiratia
RESPIRATIA, SURSA PRIMORDIALA DE VIATA
Tineretea fara batranete nu e o simpla metafora. Daca sorocul vietii ne e scris in destin, calitatea ei se afla in puterile noastre. Firul vietii consta de fapt intr-un numar de respiratii pe care-l primim la nastere, prin destin. In functie de cum respiram, mai lent sau mai rapid traim mai mult sau mai putin.
Oboseala, depresia, nervii, apatia, neputinta comunicarii – toate sunt semne clare ca energia se afla in deficit. Plinul de energie de care avem nevoie ca sa functionam, precum un motor de masina de cursa lunga, se face prin cateva mijloace la indemana: alimentatie sanatoasa (energetica, e mai ales aceea bazata pe legume si fructe), miscare fizica minima (plimbarea de seara), relaxare (comanda vietii noastre organice se afla in creier si el trebuie sistematic deconectat), respiratie (conexiunea directa la oxigen).
RESPIRATIA COMPLETA
Mult mai atenti decat occidentalii la tainele trupului omenesc, indienii, chinezii si japonezii au stabilit cu milenii in urma ca respiratia este functia cea mai importanta a vietii, fiind de aceea si poarta de acces catre sine, catre eul interior, catre functiile subconstientului.
Respiratia trebuie sa fie optima, mereu completa, profunda, sa ne alimenteze trupul cu cat mai mult oxigen. Respiratia se afla in centrul practicilor terapeutice orientale. Intre volumul plamanului si capacitatea respiratorie exista o proportie “divina”, de la care daca ne abatem, sanatatea intra in alerta. Este foarte important de precizat ca odata cu aerul intra in organism si prana (energia fundamentala a vietii). Aceasta trebuie constientizata si urmarite efectele. Cu cat inspiratia este mai ampla si aerul sta mai mult timp in plamani in retentie pe plin, cu atat beneficiem de mai multa energie vitala.
Pozitia: in picioare, sezand sau culcat. La inceput trebuie sa practicam exercitiul de respiratie culcat, pana ne obisnuim cu executarea lui corecta. In toate cazurile, coloana vertebrala trebuie sa fie dreapta, pentru a permite fluxului de aer sa patrunda liber in interior.
Mintea: Reusita exercitiului depinde de gradul de concentrare al mintii pe fluxul de aer care intra, stagneaza si iese din piept. Acest lucru este esential.
Fazele trebuie executate incet, pana ce simtim o senzatie de confort, de stare de bine, fara sa fortam. Pe masura ce repetam exercitiul, mintea se va concentra fara nici un efort pe inspiratie, retentie si expiratie.
Respiratia corecta si completa cuprinde patru timpi:
1. Inspiratia pe nas – abdominal, toracic, clavicular, profund, lent fara sa fortam
2. Retentie pe plin, fara sa fortam
3. Expiratie pe gura – abdominal, toracic, clavicular, lent fara sa fortam, fara sunet, eliberand intregul continut al plamanilor. Expiratia sa fie facuta intr-un timp mai lung decat inspiratia.
4. Retentie pe vid, fara sa fortam.
Procedeul:
Incepem prin a expira usor, pe gura, fara sa fortam, golind complet plamanii de aer, pana ce muschii din partea inferioara a abdomenului se contracta. Ne oprim respiratia cateva clipe, concentrandu-ne pe pauza (retentia pe vid). Apoi incepem sa inspiram incet, pe ambele nari, constientizand cum abdomenul se umfla treptat, incarcand partea inferioara a plamanilor, apoi toracele se dilata, semn ca si partea mijlocie a plamanilor a primit aer si mai apoi claviculele se ridica, deci si partea superioara a plamanilor a primit aer. In acest mod plamanii sunt incarcati la capacitatea maxima. Tinem aerul in plamani (retentie pe plin) atat cat simtim nevoia, apoi expiram lent pe gura, intreaga cantitate de aer golind total plamanii. Ramanem in retentie pe vid, dupa care urmeaza o noua expiratie. Tot timpul atentia este concentrata pe actul respiratiei.
La inceput, repetam de 5 ori exercitiul, tinzand sa ajungem la 10 exercitii complete. Daca obosim, putem face cateva respiratii de voie (ca cele cu care eram obisnuiti pana acum), apoi reluam tehnica. Practicata consecvent, respiratia completa devine cel mai intim contact cu propriul corp. Treptat aceasta va fi modalitatea noastra de a respira. Omul obisnuit, neantrenat in acest mod are aproximativ 16 respiratii pe minut. In timp, ele se vor diminua, inima va munci mai putin, deci vom trai mai mult.
Avantaje:
- oxigeneaza mai bine plamanii.
- maseaza organele din abdomen.
- restabileste activitatea stomacului si a intestinelor lenese.
- contribuie la scaderea tensiunii arteriale.
- combate palpitatiile.
- sangele se oxigeneaza puternic, creierul se tonifica (intreaga retea nervoasa se activeaza).
- functiile cerebrale si starea fizica isi recapata tonusul.
- toate organele din corp sunt alimentate si energizate.
- se castiga ani de viata prin micsorarea numarului de respiratii.
Exercitiul se poate executa si peste zi, dar numai la 3 ore dupa mese.
Cele trei faze ale respiratiei complete
Pentru o respiratie completa reusita intai trebuie sa ne antrenam sa respiram separat abdominal, toracic, clavicular.
Asezati-va intr-o pozitie extrem de comoda, astfel ca trupul sa va fie complet relaxat (pe un scaun, tinand coloana dreapta, sezand turceste sau culcat pe spate pe un covor). Cautati un loc linistit si bine aerisit, unde sa nu va deranjeze nimeni, cu o temperatura a aerului normala. Pastrati in minte un singur gand: supravegherea exercitiului. Pentru inceput este bine sa tineti mana pe zona de respirat.
- oxigeneaza mai bine plamanii.
- maseaza organele din abdomen.
- restabileste activitatea stomacului si a intestinelor lenese.
- contribuie la scaderea tensiunii arteriale.
- combate palpitatiile.
- sangele se oxigeneaza puternic, creierul se tonifica (intreaga retea nervoasa se activeaza).
- functiile cerebrale si starea fizica isi recapata tonusul.
- toate organele din corp sunt alimentate si energizate.
- se castiga ani de viata prin micsorarea numarului de respiratii.
Exercitiul se poate executa si peste zi, dar numai la 3 ore dupa mese.
Cele trei faze ale respiratiei complete
Pentru o respiratie completa reusita intai trebuie sa ne antrenam sa respiram separat abdominal, toracic, clavicular.
Asezati-va intr-o pozitie extrem de comoda, astfel ca trupul sa va fie complet relaxat (pe un scaun, tinand coloana dreapta, sezand turceste sau culcat pe spate pe un covor). Cautati un loc linistit si bine aerisit, unde sa nu va deranjeze nimeni, cu o temperatura a aerului normala. Pastrati in minte un singur gand: supravegherea exercitiului. Pentru inceput este bine sa tineti mana pe zona de respirat.
Respiratia abdominala
Tineti mana pe abdomen si fara nici o sfortare, goliti plamanii complet de aer, apoi inspirati incet, simtind cum partea de jos a plamanilor se umfla, umfland odata cu ei si abdomenul. Repetati de 3-4 ori.
Respiratia toracala
Acum tineti mana pe torace, expirati, dupa care umpleti cu aer partea mijlociea plamanilor, simtind cum vi se umfla coastele. Expirand, coastele revin la loc.
Respiratia claviculara
Tineti mana in zona claviculelor, concentrati-va asupra plamanilor care, dupa ce expirati aerul, se umplu din nou in partea lor superioara si ridicand umerii. Expirand lent, totul revine la loc.
Respiratia completa
Respiratia completa este efectuarea legata a celor trei etape descrise mai sus. Pentru un inspir reusit si profund intai trebuie sa eliberam plamanii, asadar orice exercitiu de respiratie se incepe cu expiratia. Apoi se inspira lent, pe ambele nari, intai abdominal, apoi toracic si apoi clavicular. Se tine aerul un timp in plamani, apoi expiram pe gura, in aceeasi ordine, abdominal, toracic, clavicular. Expirul va fi mai lung decat inspirul si fara zgomot, aerul iesind usor, gura intredeschisa.
Important: exercitiile de respiratie sunt un mijloc simplu si foarte eficient de lupta cu stresul cotidian. Ele relaxeaza si induc o stare de calm, modificand starea mentala si starea de sanatate. Respiratia completa este o metoda de actiune remarcabila asupra proceselor inconstiente ale organismului, pentru ca dintre toate functiile comandate de catre sistemul nervos autonom, ea este cel mai usor de stapanit prin vointa. Anumiti practicanti indieni sunt capabili sa-si incetineasca deliberat ritmul cardiac si sa-si scada tensiunea arteriala, dar putini sunt oamenii constienti de faptul ca au o putere asa de mare asupra trupului lor. Recent, specialistii stresului au demonstrat ca cea mai simpla metoda de relaxare in viata cotidiana consta in a-ti urmari si reglementa respiratia.
Semnificatia respiratiei complete
Respiratia completa il ajuta pe om sa-si cunoasca modul de pulsatie a propriei sale vieti, energia orgonica (prana) care se descarca si se incarca prin respiratie. Dirijarea atentiei, prin respiratie, asupra vietii organismului nostru ne ajuta sa intram calm si lucid in chiar esenta vietii. (Oprirea respiratiei inseamna moartea. Prezenta ei – viata.) Capacitatea de concentrare asupra acestei functii vitale, care este respiratia, are ca efect inca din primele zile de practica o minunata senzatie de armonie si plenitudine, o egalizare a functiilor fiziologice, un sentiment benefic de calm constient al propriei valori.
ALTE VARIANTE DE RESPIRATIE
Cu ritm si retentie de aer
Tehnica de respiratie este aceeasi: abdomen-torace-clavicule. Noutatea o reprezinta:
a) numararea inspiratiei si expiratiei (4, 5, 6, 7 – in functie de capacitatea pulmonara si exercitiu);
b) retinerea aerului la capatul inspiratiei si al expiratiei (tot numarand 4, 5, 6, 7).
Concret: numarati pana la 5 inspirand, tineti aerul in plamani numarand pana la 5, expirati numarand pana la 5, tineti aerul numarand pana la 5. Durata este de 5-10 minute pe sedinta. Exercitiul se face dimineata si seara, cu stomacul gol. Se recomanda calea progresiva, pornind de la 2-3 minute, mai ales pentru cei suferinzi de boli cardiace si pulmonare.
Tehnica de respiratie este aceeasi: abdomen-torace-clavicule. Noutatea o reprezinta:
a) numararea inspiratiei si expiratiei (4, 5, 6, 7 – in functie de capacitatea pulmonara si exercitiu);
b) retinerea aerului la capatul inspiratiei si al expiratiei (tot numarand 4, 5, 6, 7).
Concret: numarati pana la 5 inspirand, tineti aerul in plamani numarand pana la 5, expirati numarand pana la 5, tineti aerul numarand pana la 5. Durata este de 5-10 minute pe sedinta. Exercitiul se face dimineata si seara, cu stomacul gol. Se recomanda calea progresiva, pornind de la 2-3 minute, mai ales pentru cei suferinzi de boli cardiace si pulmonare.
In mers, cu retentie de aer
Tehnica: faceti 4, (5, 6, 7) pasi inspirand, alti 4 pasi cu suflul intrerupt, apoi 4 pasi expirand, si alti 4 cu suflul intrerupt. Exercitiul se repeta de 5 ori. Exercitiile se executa progresiv.
Tehnica: faceti 4, (5, 6, 7) pasi inspirand, alti 4 pasi cu suflul intrerupt, apoi 4 pasi expirand, si alti 4 cu suflul intrerupt. Exercitiul se repeta de 5 ori. Exercitiile se executa progresiv.
Cele 10 porunci ale respiratiei - Sfaturi de ieri, bune si azi -
• Aerul e singurul aliment care nu te costa nimic. De ce sa fii zgarcit cu el, de parca l-ai plati cu litrul? Invata sa respiri adanc.
• Inlatura hainele care te impiedica sa respiri. Stai astfel incat cosul pieptului sa nu-ti fie apasat.
• De cate ori te simti obosit, respira adanc, in dreptul ferestrei deschise.
• Poti sta zile intregi fara mancare si apa, dar foarte putine minute fara aer. Adu-ti aminte mereu de asta si nu uita sa respiri profund.
• Aerul inchis se transforma in otrava. Daca vrei sa eviti otravirea, stai cat mai mult cu fereastra deschisa. Inchide-o doar noaptea, cand afara e frig.
• Daca ai fost nevoit sa ramai cateva ceasuri intr-un local plin cu lume, fa dupa aceea cativa pasi afara, in aer liber, pentru a-ti primeni plamanii si a-ti reface tesuturile, prin cateva respiratii adanci.
• Oricat iti este de grea munca de peste zi, nu uita sa faci la capatul ei o plimbare pe jos.
• Daca intrand de afara in casa simti miros de aer inchis, inseamna ca aerisirea nu se face corect.
• Nu uita niciodata ca esti o fiinta care traieste cu aer. Primul si ultimul act din viata omului este o respiratie.
• Daca vrei sa fii sanatos si longeviv, respira corect, complet si constient.
izvor de viata respiratie viata fiinta aer apa plamanitinerete batranete maseaza organe muncatemperatura aerului moarte life web hostingcoaching film diabet colesterol horoscop celulitajocuri izvor de viață izvordeviata afaceri pe internet muzica bani pe net filme
vineri, 6 august 2010
Izvor de viata este Dumnezeu
Dumnezeu este energie, “Iubire Pura”. Ea este cea mai inalta energie a Universului. Ea nu este afectata de ganduri negative. Este constiinta pura a Sinelui Suprem in fiecare dintre voi. Este o forta ce trebuie utilizata pentru propria cresterea si expansiune. Aceasta forta nu este apreciativa (nu judeca pe nimeni), ea intelege ca fiecare suflet are propriile lectii si nivel de invatare. Nu este nici un Tata sau o Mama, gata sa va dojeneasca. Nici nu este Dumnezeul de care multi spun ca trebuie sa te temi. Cand fiinta umana atinge in final energia existentei, (constata ca aceasta) este atat de desavarsita, (incat) nimeni nu a fost niciodata capabil sa o descrie.
Aceasta energie este in VOI. In fiecare dintre voi. Asteapta sa fie declansata, pentru a fi utilizata in binele umanitatii. Oricum, Individualismul, frica, neincrederea, insecuritatea, si toate celelalte emotii negative, cunoscute de majoritatea ca “Diavolul” sau “Satana” vor face tot ce le sta in puterea lor sa va opreasca sa atingeti fericirea uniunii cu energia Sinelui Suprem.
Daca va dovediti a fi o persoana spirituala, daca sunteti pe calea spirituala, nu veti uri nici un suflet, nu veti dispretui nici un suflet, va fi numai dragoste in inima voastra pentru alte suflete, nu conteaza in ce circumstanta vor fi sau prin care vor trece, sau ceea ce pot sa va faca .
Aceasta forta de energie cunoscuta ca Dumnezeu contine toate cunostiintele si intelepciunea. Cand voi fuzionati cu aceasta energie aveti ceea ce Sfantul Pavel a descris in Corinteni in Cartea Crestina (Biblia) ca fiind “darul tuturor cunostintelor”.
Fiecare suflet poate atinge in timpul acestei vieti comuniunea. Fiecare suflet poate simti energia si dragostea acestei forte. Puteti face asta pur si simplu, nemaiavand nici o legatura cu nici un aspect negativ, permitand dizarmoniei din viata vostra sa dispara, nemaicauzand razbunarea sau ura. Practicati dragostea in tot ceea ce faceti.
Cand voi veti putea face asta, veti cunoaste energia stiuta de majoritatea ca fiind Dumnezeu.
(Inteleptul Maitreya).
Biblia Corinteni Dumnezeu Iisus Hristos Pavel suflet energie iubire love God Lord Master Dieu
Aceasta energie este in VOI. In fiecare dintre voi. Asteapta sa fie declansata, pentru a fi utilizata in binele umanitatii. Oricum, Individualismul, frica, neincrederea, insecuritatea, si toate celelalte emotii negative, cunoscute de majoritatea ca “Diavolul” sau “Satana” vor face tot ce le sta in puterea lor sa va opreasca sa atingeti fericirea uniunii cu energia Sinelui Suprem.
Daca va dovediti a fi o persoana spirituala, daca sunteti pe calea spirituala, nu veti uri nici un suflet, nu veti dispretui nici un suflet, va fi numai dragoste in inima voastra pentru alte suflete, nu conteaza in ce circumstanta vor fi sau prin care vor trece, sau ceea ce pot sa va faca .
Aceasta forta de energie cunoscuta ca Dumnezeu contine toate cunostiintele si intelepciunea. Cand voi fuzionati cu aceasta energie aveti ceea ce Sfantul Pavel a descris in Corinteni in Cartea Crestina (Biblia) ca fiind “darul tuturor cunostintelor”.
Fiecare suflet poate atinge in timpul acestei vieti comuniunea. Fiecare suflet poate simti energia si dragostea acestei forte. Puteti face asta pur si simplu, nemaiavand nici o legatura cu nici un aspect negativ, permitand dizarmoniei din viata vostra sa dispara, nemaicauzand razbunarea sau ura. Practicati dragostea in tot ceea ce faceti.
Cand voi veti putea face asta, veti cunoaste energia stiuta de majoritatea ca fiind Dumnezeu.
(Inteleptul Maitreya).
Biblia Corinteni Dumnezeu Iisus Hristos Pavel suflet energie iubire love God Lord Master Dieu
Boli inventate
Cea mai ridicola boala inventata pana azi: tulburarea alimentaţiei sănătoase!
În nesfârşita încercare de a fabrica "tulburări mintale" din fiecare activitate umană, industria de psihiatrie lanseaza acum cea mai ridicola boala inventata pana azi: tulburarea alimentaţiei sănătoase!
Nu este o gluma: dacă va orientati spre o alimentatie sanatoasa, sunteti "bolnavi mintal" şi, probabil, aveti nevoie de un fel de tratament chimic care implică puternice medicamente psihotrope. Ziarul The Guardian relateaza ca "fixatia pentru o alimentaţie sănătoasă poate fi un semn de tulburare psihică gravă" şi merge pana la a pretinde ca această boală "este numita orthorexia nervosa - care înseamna, din latina, nervozitate generata de obsesia hranirii corecte. "
Dar ei nu pot s-o numeasca doar "tulburare nervoasa a alimentaţiei sănătoase", pentru că nu suna suficient de stiintific. Astfel o traduc în limba latină , pentru ca sună mai inteligent (chiar daca nu este). Pe acelasi sistem au aparut si numele altor boli; medicii le descriu simptomele si apoi le traduc in latina – osteoporosis/ osteoporoza înseamnă "oase cu găuri în ele".
Revenind la aceasta boala fabricata - "orthorexia", The Guardian continua: "Orthorexicii au de obicei reguli rigide în privinta alimentatiei. Refuzul de a se atinge de zahăr, sare, cafeina, alcool, grâu, gluten, drojdie, soia, porumb şi produse lactate alimente este doar începutul unor restricţii din dieta lor. Orice alimente care au venit în contact cu pesticide, erbicide sau care conţin aditivi artificiali, de asemenea, sunt excluse. "
In concluzie, omul care încearcă să evite produse chimice, produse lactate, soia si zahar are probleme de sănătate mintală? Se pare ca da, conform acestor experţi. Dacă aveti grijă sa evitati pesticidele, ierbicidele şi ingrediente modificate genetic, cum ar fi soia şi zahărul, este ceva in neregula!
Dar ati observat ca hranirea cu junk food (hrana nesanatoasa) se presupune a fi "normala"? Dacă mâncaţi alimente prelucrate si pline de chimicale sintetice, asta e un semn bun de sanatate mintala. Bolnavii mintali sunt cei care aleg alimente organice, naturale.
The Guardian merge chiar la extrem spunand ca: "obsesia privind alimentele " bune "şi " rele " poate face ca ortorexicii sa ajunga subnutriţi."
Fiţi atenti cata lipsa de logica este în aceste afirmatii! Cei care consuma alimente "bune" pot ajunge la malnutriţie! Despre alimentele nesănătoase se presupune ca furnizeaza, probabil, toate elementele nutritive de care aveţi nevoie. Nu e de mirare de oameni sunt atât de bolnavi azi: mass-media centrala le spune că, consumul de alimente sănătatoase este o tulburare mentală care va cauza malnutriţia!
Poate vă întrebati de ce ii ataca pe cei ce prefera sa manance sănătos.. Oameni ca Dr. Gabriel Cousens pot să vă spuna de ce: Pentru ca un nivel crescut de conştientizare mintala si spirituala este posibilă numai cu ajutorul unei diete sanatoase, cu alimente naturale.
Hranirea cu alimente nesanatoase te indobitoceste si te face usor de controlat si supus. Literalmente se joaca cu mintea ta, iti sunt amortite simturile cu MSG, aspartam şi extract de drojdie. Oamenii care subzistă pe produse alimentare nesanatoase - junk food - sunt docili şi îşi pierd rapid capacitatea de a gândi pentru ei înşişi. Ei cred tot ceea ce se spune la TV sau ce spun cei în poziţii de aparenta autoritate, nu le pun acţiunile la indoiala si nici nu vad ce se întâmplă cu adevărat în lumea din jurul lor.
În contrast cu acestia, oamenii care mananca alimente sanatoase - cu toate elementele nutritive încă intacte, care întăresc sănătatea - încep să-si trezească mintea şi spiritul. In timp, ei încep să pună în discuţie lumea din jurul lor şi sa fie preocupati de subiecte cum ar fi comunitatea, natura, etica, filosofia şi imaginea de ansamblu a lucrurilor care se intampla in lume. Ei devin "conştienti" şi pot începe sa vada realitatea.
Acesta, desigur, este un pericol imens pentru cei care conduc societatea noastra bazata pe consum deoarece consumul e bazat si alimentat de ignoranţă combinată cu sugestibilitate.
Pentru ca oamenii să cumpere orbeşte alimente, medicamente, asigurări de sănătate şi bunuri de larg consum, e nevoie ca funcţiile superioare ale creierului lor sa fie amortite, blocate. Preparatele nesanatoase, pline de substanţe chimice toxice reusesc sa faca asta cu succes.
De ce credeti ca alimentele procesate rămân in componenta de baza a meselor oferite in scolile publice, spitale şi închisori? Aceste alimente dezactiveaza constiinta şi ii mentine pe oamenii axati pe tot ce se serveste: TV, violenţa, frica, sport, sex şi aşa mai departe.
Dar viaţa ca zombie este, într-un fel, destul de "normala" în societatea de astăzi, deoarece atât de mulţi oameni o traiesc.
Dacă doriţi să fiti creativi si sa urmaţi exemplul experţilor în domeniul sănătăţii, care continua sa inventeze noi boli şi afecţiuni fictive, verificati popularul motor de cautare a bolilor inventate, unde va puteti inventa propria dvs. boala cu un simplu clic de buton! Il veţi găsi la:
http://www.naturaln ews.com/disease- mongering- engine.asp
Dar ei nu pot s-o numeasca doar "tulburare nervoasa a alimentaţiei sănătoase", pentru că nu suna suficient de stiintific. Astfel o traduc în limba latină , pentru ca sună mai inteligent (chiar daca nu este). Pe acelasi sistem au aparut si numele altor boli; medicii le descriu simptomele si apoi le traduc in latina – osteoporosis/ osteoporoza înseamnă "oase cu găuri în ele".
Revenind la aceasta boala fabricata - "orthorexia", The Guardian continua: "Orthorexicii au de obicei reguli rigide în privinta alimentatiei. Refuzul de a se atinge de zahăr, sare, cafeina, alcool, grâu, gluten, drojdie, soia, porumb şi produse lactate alimente este doar începutul unor restricţii din dieta lor. Orice alimente care au venit în contact cu pesticide, erbicide sau care conţin aditivi artificiali, de asemenea, sunt excluse. "
In concluzie, omul care încearcă să evite produse chimice, produse lactate, soia si zahar are probleme de sănătate mintală? Se pare ca da, conform acestor experţi. Dacă aveti grijă sa evitati pesticidele, ierbicidele şi ingrediente modificate genetic, cum ar fi soia şi zahărul, este ceva in neregula!
The Guardian merge chiar la extrem spunand ca: "obsesia privind alimentele " bune "şi " rele " poate face ca ortorexicii sa ajunga subnutriţi."
Fiţi atenti cata lipsa de logica este în aceste afirmatii! Cei care consuma alimente "bune" pot ajunge la malnutriţie! Despre alimentele nesănătoase se presupune ca furnizeaza, probabil, toate elementele nutritive de care aveţi nevoie. Nu e de mirare de oameni sunt atât de bolnavi azi: mass-media centrala le spune că, consumul de alimente sănătatoase este o tulburare mentală care va cauza malnutriţia!
Poate vă întrebati de ce ii ataca pe cei ce prefera sa manance sănătos.. Oameni ca Dr. Gabriel Cousens pot să vă spuna de ce: Pentru ca un nivel crescut de conştientizare mintala si spirituala este posibilă numai cu ajutorul unei diete sanatoase, cu alimente naturale.
Hranirea cu alimente nesanatoase te indobitoceste si te face usor de controlat si supus. Literalmente se joaca cu mintea ta, iti sunt amortite simturile cu MSG, aspartam şi extract de drojdie. Oamenii care subzistă pe produse alimentare nesanatoase - junk food - sunt docili şi îşi pierd rapid capacitatea de a gândi pentru ei înşişi. Ei cred tot ceea ce se spune la TV sau ce spun cei în poziţii de aparenta autoritate, nu le pun acţiunile la indoiala si nici nu vad ce se întâmplă cu adevărat în lumea din jurul lor.
Acesta, desigur, este un pericol imens pentru cei care conduc societatea noastra bazata pe consum deoarece consumul e bazat si alimentat de ignoranţă combinată cu sugestibilitate.
Pentru ca oamenii să cumpere orbeşte alimente, medicamente, asigurări de sănătate şi bunuri de larg consum, e nevoie ca funcţiile superioare ale creierului lor sa fie amortite, blocate. Preparatele nesanatoase, pline de substanţe chimice toxice reusesc sa faca asta cu succes.
De ce credeti ca alimentele procesate rămân in componenta de baza a meselor oferite in scolile publice, spitale şi închisori? Aceste alimente dezactiveaza constiinta şi ii mentine pe oamenii axati pe tot ce se serveste: TV, violenţa, frica, sport, sex şi aşa mai departe.
Dar viaţa ca zombie este, într-un fel, destul de "normala" în societatea de astăzi, deoarece atât de mulţi oameni o traiesc.
Dacă doriţi să fiti creativi si sa urmaţi exemplul experţilor în domeniul sănătăţii, care continua sa inventeze noi boli şi afecţiuni fictive, verificati popularul motor de cautare a bolilor inventate, unde va puteti inventa propria dvs. boala cu un simplu clic de buton! Il veţi găsi la:
http://www.naturaln ews.com/disease- mongering- engine.asp
Preluare de pe http://www.infowars.com
(Sursa: Altermedia, 08/07/2010)
The Guardian, burger, orthorexia nervosa,alimente sanatoase, junk food, bolnavi mintal, tulburări mintale, aditivi artificiali, osteoporosis, zahar, sare, cafeina, alcool, grau, gluten, drojdie, soia, porumb
(Sursa: Altermedia, 08/07/2010)
The Guardian, burger, orthorexia nervosa,alimente sanatoase, junk food, bolnavi mintal, tulburări mintale, aditivi artificiali, osteoporosis, zahar, sare, cafeina, alcool, grau, gluten, drojdie, soia, porumb
miercuri, 4 august 2010
7 minuni geologice ale celor 7 continente
Natura ne surprinde
”Va inceta, oare, vreodata, Natura sa ne surprinda cu minunile ei? Probabil ca nu, de vreme ce a avut la dispozitie aproape cinci miliarde de ani pentru a se intrupa in splendori unice si inca nu a sistat procesul. Minunile naturale ale Terrei sunt aproape nenumarate, dar ne vom opri, de aceasta data, asupra cate unei singure maretii geologice a fiecaruia dintre cele sapte continente ale planetei.
Parcul National Arches se afla in apropierea oraselului Moab, din Utah, in vestul Statelor Unite ale Americii. Locul este recunoscut national si international, mai ales prin regiunea denumita Gradina Diavolului, gratie unui numar impresionant de arcade din piatra si gresie, formate prin eroziune. Unele dintre aceste bolte dispar, prin erodare, pana la surpare, dar mereu unele noi se formeaza pentru a le lua locul.
Numarul de arcade cunoscute si vizitate este estimat intre 900 si 2.000, iar cele mai inalte se ridica pana la 88 de metri in aerul uscat al desertului din Utah. Parcul ocupa o suprafata de 309 kilometri patrati, regiunea fiind declarata "monument natural" in 1929 si "parc national" in 1971. Scobite, progresiv si constant, de nisipul purtat de vant si de rarele furtuni desertice, de-a lungul miilor si zecilor de mii de ani, arcadele sunt o marturie, perena si schimbatoare in statornicia ei, a dimensiunii geologice in plina miscare a Terrei.
Desertul de Sare, Bolivia, America de Sud
Atunci cand Neil Armstrong si Buzz Aldrin au devenit primii oameni care paseau pe Luna, la 20 iulie 1969, una dintre primele privelisti pe care ochii lor le-au intalnit privind in urma catre Pamant, a fost pustiul Salar De Uyuni. Pe masura ce Pamantul se rotea, cei doi au fost probabil captivati de un petec intins de culoare alba de-a lungul partii inferioare a Americii de Sud, pe care l-au considerat initial o zona glaciara. Era, de fapt, desertul bolivian Salar De Uyuni, putin cunoscut, dar intins pe o suprafata de aproximativ 8.000 kilometri patrati, acoperita de cactusi, lagune cu apa de ploaie si mai ales de zece miliarde de tone de sare. De atunci, campul de sare a ramas un colt in mare parte uitat, al unuia dintre cele mai izolate si inaccesibile platouri ale lumii; o destinatie a drumetilor ratacitori catre granita chiliana, aflata la mare departare de capitala Boliviei, La Paz.
Este o panorama unica, suprarealista, un camp alb si gol care se intainde nemarginit. In timpul sezonului ploios, o impresionanta iluzie optica are loc, atunci cand apa care se formeaza pe suprafata sarii reflecta exact ca o oglinda cerul. Nimeni nu locuieste in inima acestui desert. In primul rand, nu exista vegetatie, iar sarea otraveste orice picatura de apa de la suprafata sa. De-a lungul platoului nu exista niciun semn de industrie sau dezvoltare, numai spre margini siruri sporadice de colibe maronii, ale caror camarute adapostesc familii indigene sarace, cu pielea arsa de soare, ce traiesc aici de generatii. Totusi, la liziera platoului de sare, guvernul bolivian da cu lentoare forma unei fabrici. Este vorba despre o mina al carei obiectiv consta in extragerea pretiosului lichid de sub crusta de sare. Atunci cand este scos pentru prima oara din sol, lichidul seamana cu noroiul. Insa dupa ce este lasat sub soarele desertului, apa se evapora, lasand in urma o baie de mineral galbui, ce poate fi usor confundat cu uleiul gros de masline: este vorba despre litiu, cel mai usor dintre toate metalele de pe Pamant si puterea ascunsa in spatele noi noastre vieti tehnologizate.
Ochiul Saharei, Mauritania, Africa
Cunoscuta si sub denumirea de Structura Richat, aceasta bizara formatiune circulara, asemenatoare unui glob ocular, din tinuturile vestice ale Saharei, a fost nestiuta la scara larga pana ce astronautii, aflati pe orbita planetei, nu au cercetat in amanunt ceea ce parea sa fie un ochi urias care ii urmarea de pe Pamant. Considerata la inceput craterul unui meteorit, formatiunea cu un diametru de 50 de kilometri ar putea sa nu fie altceva decat un afloriment stancos produs prin eroziune, sau un dom vulcanic, un artefact geologic situat in mijlocul desertului Maur Adrar.
Cele mai noi misiuni spatiale il folosesc ca pe un punct topografic, entuziastii aventurieri cu masini de teren il considera "locul lor de joaca", iar cercetatorii dezbat inca pe marginea originilor sale. Teoria impactului cu un meteorit nu explica aplatizarea podelei "craterului", asadar acceptata la scara larga ramane explicatia eroziunii, care ar fi "decojit" gradual straturile de roca, creand actuala forma asemanatoare cu cea a interiorului unei cepe. In mod total surprinzator, exista chiar si un soi de complex, un hotel in mijlocul Structurii Richat. Nimic luxos, dar adecvat turistilor si calatorilor nepretentiosi care ajung prin pustiul Saharei vestice.
Poarta spre Iad, Namaskaro, Islanda, Europa
Islanda abunda in miracole geografice imense. Trecatoarea Namaskaro, situata in nordul Lacului Myvatn, cu cea mai fierbinte apa termala a tarii, este una dintre ele. Traversand Muntele Namafjall, la o altitudine de 410 metri, aceasta trecatoare gazduieste un urias crater vulcanic, populat de izvoare de aburi vierbinti, denumite Hverarond sau Hverir. Tot aici se pot admira un numar de furnale cu fum vulcanic, "piscine" de noroi si vulcani noroisi, toate parand a fierbe cu o energie nesecata. Namaskaro si-a castigat notorietatea mai ales datorita izvoarelor de noroi sulfuros, denumite solfatare, si a izvoarelor de abur, denumite furnale.
Desi cu greu se poate gasi un izvor de apa pura, potabila, in acest frumos sit geotermal islandez, frumusetea si coloritul mineralelor sfideaza orice comparatie. Dimensiunea gigantica a craterelor de noroi socheaza, iar parcare, cazare si masa pot fi gasite in cadrul amenajarilor din apropiatul Grytubakki. Un alt amanunt ce impresioneaza la Namaskaro este lipsa totala de vegetatie. Este o trasatura logica a locului, dar impresioneaza. Emisiile constante de fum si sulf au facut solul de aici steril si acid, nepotrivit intretinerii vreunei forme de flora sau fauna. Nu trebuie neglijat potentialul nociv al acestor substante nici asupra oamenilor. Se recomanda chiar protejarea fetei si a nasului cu o masca sau cu o esarfa si atentie sporita la mers. Ironic, daca ne gandim la numele sau "racoros", Islanda este una dintre cele mai active tari din punct de vedere vulcanic. Unul dintre cele mai puternice si intise evenimente vulcanice din istoria modenra, cea de-a 1783-a eruptie a sistemului vulcanic Laki a provocat moartea prin infometare a pana la 25% din populatia Islandei si a condus la pierderea celei mai mari parti din vietatile salbatice ale tarii.
Pestera Reed Flute, Guilin, China, Asia
Are o vechime de peste 180 de milioane de ani si a fost descoperita in urma cu mai bine de 1.000 de ani. Amplasata la cinci kilometri nord-vest de orasul Guilin, Pestera Reed Flute sau Palatul de Arta Naturala este o caverna stralucitoare si viu colorata, marcata in aproape toate itinerariile de calatorie. Pestera si-a primit numele de la stuful crud ce ii creste la intrare, din care oamenii obisnuiau sa confectioneze flaute si fluiere. In interiorul acestei pesteri erodate de apa se dezvaluie lumea spectaculoasa a unei varietati uriase de stalactite, pilastri din calcar si formatiuni stancoase create prin depozitarea sarii din acidul carbonic.
Inundata de lumini colorate artificiale, minunea geologica redeschisa vizitelor publicului din 1962, isi ofera spectacolul fantastic in multe variatiuni pe parcursul celor 240 de metri pe care ii parcurge prin subteran. Vizitarea pesterii dureaza aproximativ o ora. Si, conform obiceiului chinezesc, fiecare formatiune de aici are o legenda sau un nume poetic, cum ar fi Palatul de Cristal, Pagoda Dragonului, Padurea Virgina, Floarea si Muntele de Fructe. Povestea din spatele fiecarei denumiri este mereu una fascinanta. Palatul de Cristal al Regelui Dragon este una dintre cele mai voluminoase incaperi ale pesterii, ce poate suporta pana la 1.000 de persoane si care a fost folosita ca adapost impotriva raidurilor aeriene din timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial. Pe peretii interiori sunt gravate aproximativ 70 de inscriptii despre care se spune ca ar fi povesti de calatorie si poeme ale Dinastiei Tang, care a transformat la vremea sa pestera intr-un loc de pelerinaj. S-a construit, special, in jurul pesterii, un parc cu pavilioane elegante, cu helesteuri si poduri, plante si gradini.
Bijuteriile Diavolului, Australia
In geneza aborigenilor australieni, Sarpele Curcubeu a modelat pamantul si apoi s-a retras intr-un punct din estul regiunii Kimberleys, unde curcubeul se ingemaneaza cu solul, si si-a depus ouale. Acestea s-au fosilizat si au devenit ceea ce nativii denumesc Karlukarlu, iar restul omenirii cunoaste sub denumirea de Bijuteriile Diavolului. Datorita acestei legende, Rezervatia Bijuteriile Diavolului are o semnificatie spirituala si reprezinta un sit sacru pentru bastinasi.
Concret, denumirea desemneaza o colectie de pietre uriase, rotunjite si cu tenta rosiatica, aflate in regiunea Tennant Creek a Teritoriul Nordic australian. Este vorba despre roci din granit, de origine vulcanica, erodate cu timpul in forma si formatiunea in care se afla astazi. Vantul, apa, temperatura si lumina solara, toate conspira la erodare si, ocazional, chiar despica masivele ovoide care stau, individual sau in grupuri de-a lungul uriasei vai.Unele pietre au diametre de pana la sapte metri si toate sunt vechi de aproximativ 1,7 miliarde de ani. Rezervatia Bijuteriilor Diavolului acopera o suprafata de 1828 de hectare.
Turnurile de gheata de pe Muntele Erebus, Antarctica
Sute de turnuri din gheata stau semete pe varfurile de pana la 3810 m altitudine ale Muntelui Erebus, din Antarctica. Vulcanul permanent activ este poate singurul loc al continentului inghetat unde focul si gheata se intalnesc, se amesteca si creeaza ceva unic, care mosteneste din trasaturile ambilor parinti. Turnurile pot fi inalte de pana la 20 de metri si par aproape vii atunci cand pufaie valuri de aburi si fum spre cerul Polului Sud.
O parte din aburul vulcanic ingheata pe partea interioara a furnalelor, inaltandu-le si marindu-le. Daca turnurile de gheata din Antarctica par desprinse din alta lume, ei bine, comparatia este foarte nimerita, deoarece structuri similare exista pe lunile lui Marte, Jupiter, Saturn si Neptun. Desigur, acelea nu au pinguini sau ceva asemenea lor care sa supravietuiasca in timp ce asista la fantasticul spectacol.”
Autor: Alexandru Safta
natura, geografie, foto frumoase, minunile lumii, 7 minuni, imagini, cautare imagini, images, paysages, pictures, wallpapers, pictures and images
Autor: Alexandru Safta
natura, geografie, foto frumoase, minunile lumii, 7 minuni, imagini, cautare imagini, images, paysages, pictures, wallpapers, pictures and images
Abonați-vă la:
Postări (Atom)