Love

♥ Ar fi BINE să alegi să FII IUBIRE, FERICIRE, să dăruieşti IUBIREA care eşti şi să-ţi laşi Lumina şi Cascada IUBIRII DIVINE care curge prin tine să strălucească în fiecare clipă … pentru ca undeva, la o bătaie de inima distanţă de inima ta ... cineva îşi va încălzi sufletul cu ea ... 
♥... dar ASTA ESTE DOAR ALEGEREA TA ! … ♥

♥ Iubeşte-te, acceptă-te, iartă-te, onorează-te aşa cum eşti, cunoaşte-te pe tine şi manifestă partea care te onorează în raport cu divinitatea oricărei fiinţe ! ♥

Mesaj din viitor

Cuvinte de lumină

In aceasta lume complicata in care traim, am intalnit zilele trecute un calugar ortodox de 85 de ani, considerat a avea har conform terminologiei utilizata de confratii sai.

L-am intrebat cum se produc vindecarile, ce se intampla cand cineva vine la el.

”Eu, omul nu ma gandesc ca as avea ceva de facut, eu ma deschid si las Sfantul Duh sa curga prin mine. Nu intreb niciodata omul de ce a venit la mine,ce problema are, ii simt doar sufletul cat de greu ii este, si apoi ma rog. Atat fac- ma rog impreuna cu el. Si ii spun ca este o mare bucurie atunci cand doi se strang in numele Lui ca atunci si El este cu noi. Pentru mine este o binecuvantare cand cineva imi deschide usa chiliei. Eu nu privesc omul intrand la mine ci pe Dumnezeu in om patrunzand in chilie.  La sfarsit simt cum omul este mai usor, mai senin. Eu nu trebuie sa stiu ce greutate purta el, Dumnezeu stie, imi pastrez doar sufletul deschis si ma rog din toata inima mea. Deci totul este rugaciunea noastra catre Dumnezeu, uneori ii tin mainile in ale mele, alteori le pun pe crestetul capului. Uneori simt ca este nevoie sa mai vina, alteori stiu ca lucrarea s-a facut.  Si miracolul pentru mine nu il numesc vindecare, il numesc trezirea omului in Dumnezeu. ” 

L-am intrebat de ce intr-o multime agitata, tensionata, nervoasa imi era mai greu sa ma rog si mi-a raspuns :

“Atat timp cat il privesti pe Dumnezeu ca fiind in afara ta, o sa si gasesti motive tot in afara ta. Cauza nu sunt cei din jur  ci cum il privesti tu pe Dumnezeu. Daca ai credinta nestramutata ca El este in tine, realizezi ca nimeni nu poate sta intre tine si Dumnezeu. Ca sa te rogi cobori in tine, inchizi ochii si in inima ta o sa gasesti linistea. Acolo te asteapta Dumnezeu. Mintea este prima care fie se deschide si prin gandurile tale ii lasa pe El sa se manifeste in tine, sau tot mintea este cea care te impiedica. Mintea tese labirinturi si uneori se pierde in propria ei tesatura. Daca lasi iubirea din inima ta sa iti scalde mintea, o sa vezi cum gandurile tale isi gasesc singure drumul catre Cer. ”

L-am intrebat de ce se agitau, se luptau oamenii ca sa ajunga sa ia Lumina:

”Te lupti sa ajungi mai aproape de Dumnezeu cand ai o teama in tine, o neliniste,o indoiala in ceea ce priveste relatia ta cu Dumnezeu. Atunci intotdeauna gasesti ca mai ai ceva de facut, nu ai facut destul, mai exista inca  si acel ceva o sa iti aduca apropierea, si cauti si cauti neincetat. Dar daca te opresti din zbucium, din framantare, din cautare, iti dai voie sa il descoperi in tine. Poti trai o intreaga viata preocupat sa il cauti in afara ta, dar nu cauti unde trebuie. Lupta exterioara este un semn al luptei din sufletul acelor oameni,aspiratia lor, nazuinta lor, cautarea lor, si acela e modul in care o reflecta. ”

L-am intrebat cum dupa ore petrecute in picioare, intr-o pozitie in care nu puteai nici sa te intorci, el nu dadea nici un semn de oboseala si nu numai aceasta, in jurul lui oamenii erau foarte linistiti, calmi. Raspandea o vibratie de pace in jur care linstea multimea.

“Oboseala vine din lupta fiintei cu viata. Cand te opui vietii, judecand, criticand, maniindu-te, pierzi viata din tine si obosesti, si este si normal pentruca mergi contra curentului. Iubirea, este curgerea vietii. Pacea, linistea, se obtin cand lasi viata sa curga prin tine si nu mai opui rezistenta la ceva”.

Si m-a intrebat:”ai obosit vreodata in timp ce te bucurai, in timp ce iubeai, in timp ce te rugai?Atunci te lasai purtata de curgerea vietii, nu opuneai rezistenta. Atunci te deschideai prin inima. Obosesti cand cauti cu mintea, inima nu te oboseste vreodata. Si mintea cauta neincetat, mereu gaseste altceva de care sa se agate, dar in esenta mintea isi cauta linistea.  

Deci lupta nu este intre noi si cei din jur, sau intamplarile din viata, ci este intre noi si noi, acea lupta interioara este cea care epuizeaza. ” 

L-am intrebat cum poti sa iesi din aceasta zbatere, pendulare:

“Nu trebuie sa te zbati ca sa iesi, pentru ca te afunzi si mai rau. Si vine o vreme cand intelegi ca nu e necesar sa te zbati, ca totul se intampla de la sine, intelegi ca viata curge lin, nu este o stradanie. Lupta are loc pana cand se coboara aceasta intelegere, aceasta pace.  Nu fugi dupa Dumnezeu, stai linistit si lasa-l sa se exprime prin tine”.

L-am intrebat cum a ajuns el la aceasta stare de pace, in opinia mea de iluminare, si mi-a spus ca s-a rugat catre Dumnezeu sa il lumineze ca sa poata darui la cei din jur, dintr-o credinta ferma ca cererea sa este auzita si indeplinita, si apoi s-a lasat purtat de valurile vietii, s-a deschis si i-au venit rugaciunile pe care le simtea cu sufletul. Nu s-a indoit nici un moment si rugamintea sa la Dumnezeu era sa ii dea acest har de a darui atat timp cat traieste pe acest pamant.  Acesta considera ca fiind cea mai mare binecuvantare, bogatia inimii.

I-am spus ca in opinia mea biserica s-a indepartat de creinciosi, a pierdut legatura,si intr-un fel a interupt legatura intre Cer si Pamant, in conditiile in care ei aveau puterea sa o consolideze.

“Biserica este o institutie alcatuita tot din oameni. Si omul s-a indepartat de aproapele sau. Si aceasta din teama. Teama de a nu se pierde invataturile, de a le pastra nealterate,din frica aceasta si-au concentrat atentia doar pe invatatura si au uitat de ce este mai important-cei carora li s-a adresat Hristos prin invataturile sale. Iisus nu a vorbit ascuns, doar Apostolilor, el a iesit in lume. Dar si in Biserica sunt oameni si oameni.

Ce poti face tu ca om este sa studiezi Cuvantul Intemeietorului, sa il simti, sa citesti si sa alegi acele rugaciuni pe care le simti cu Sufletul, pentruca daca doar le rostesti fara suflet, ele sunt doar sunete goale. Prin rugaciune omul se inalta prin Cuvant care este fapta, prin gand si prin traire. Acestea trei trebuie sa mearga impreuna ca sa te inalte. Nu e datoria noastra sa ii judecam pe semenii nostri, asa scrie si in carti sa nu judecam, noi folosim piatra de temelie, invatatura si ne gasim singuri calea prin care vorbim cu Dumnezeu. ”

Mi-a spus ca este foarte important sa ascult tacerea.

”Cauta tacerea, nu urmari sirul cuvintelor mele,asculta-l pe Dumnezeu in tacerea mea. ”

Si de cate ori se oprea din vorbit, stateam cu ochii inchisi si auzeam, simteam sunetul unui falfait de aripi, si vedeam ca un glob imens de lumina deasupra capului lui.  

Aceasta fiinta se adresa cu un respect deosebit pentru toti cei din jur, cu  veneratie, l-am intrebat ce simte el cand vorbeste cu un om:

“Eu cand vorbesc cu un om, il privesc pe Sfantul Duh in el. Sa fii lipsit de respect la adresa unui om este ca si cum ai fi lipsit de respect in fata tronului lui Dumnezeu. Nu e suficient sa il vezi pe Dumnezeu intr-un inger sau in Fiul Sau, uita-te in jur si descopera-l aici.

Rosteste fiecare cuvant cu respect, rar, nu te grabi sa vorbesti. Cuvintele sunt alcatuite din Duhul Sfant, si cand vorbesti cu un om, vorbeste rar si cu respect, stiind ca in acel moment Duhul Sfat se manifesta prin tine in lume. Lasa ca fiecare cuvant sa vina din sufletul tau, simte-l inainte sa il rostesti, doar asa el va atinge sufletul celui caruia i te adresezi. Ceea ce spui tu daca este lipsit de lumina sufletului tau va trece intr-un cotlon al mintii, si mintea va uita, daca ceea ce rostesti vine din suflet, acel om va pastra in sufletul lui nu ceea ce eu sau tu am rostit, ci amintirea bucuriei sufletului lui. ”

La plecare doream din suflet sa ii daruiesc ceva, nu stiam ce, ma framantam, si mi-a raspuns la intrebarea mea nespusa spunandu-mi sa fac asupra lui semnul crucii si sa il binecuvantez.  Ma gandeam cum pot eu omul sa fac acest gest asupra lui aflat parca in aceasta lume dar neapartinand ei si  mi-a explicat:

”Cand faci ceva cu toata inima lasi puterea celesta a Sfantului Duh sa coboare prin tine, omul nu binecuvanteaza cu puterea omului ci cu cea a Duhului, si in fata Sa toti suntem egali. ”

Fiintele iluminate pasesc printre noi, nestiuti, simpli, se simte doar adierea  lumilor celeste la trecerea lor prin viata noastra.

Viseaza  ca si cum ai trai vesnic, dar traieste ca si cum ai muri azi, caci nu conteaza  anii din viata ta, ci viata din anii tai.

Povestea cioplitorului de stele

Se spune că departe, încât şi gândului îi era greu să ajungă până acolo, trăia un cioplitor de stele. Numele lui era AIN. Lui i se dăruise la naştere un har fără de seamăn: să cioplească ca nimeni altul. Şi, pentru că mâinile lui îi erau atât de măiestre s-a hotărât ca el să cioplească stele. De mii de ani, Ain cioplea şi făurea stele aşa cum sufletul îi şoptea şi, tot ce mâinile atingeau, era neasemuit.

Iar stelele nu erau făcute nici din marmură, nici din pietrele preţioase cunoscute pe pământ. Stelele erau cioplite de Ain din Lumină. Cerul devenea pe zi ce trece tot mai frumos – asemeni unei grădini înflorite.

Fiecare stea cioplită de Ain avea un sunet. Bolta Cerului devenise o simfonie divină şi fiecare stea avea parfumul ei.

Aşa că cine se plimba pe cărările Cerului, devenea pe nesimţite mai bun, mai iubitor şi mai drept, pentru că frumuseţea – care îl înconjura din toate părţile – îi transforma inima.

Ain îşi avea atelierul pe o stea care strălucea ca o nestemată şi al cărui izvor se afla în mâna Creatorului. Fiecare zi care trecea era o bucurie pentru el, pentru că în fiecare zi mâinile lui modelau Lumina, dându-i forma unei stele.

Dar veni o zi în care mâinile lui nu mai ciopliră nimic şi Ain se simţi trist şi singur. Îi lipsea ceva… Degeaba încercară stelele să-l încânte. Ain îi privea pe toţi cu iubire, dar ochii îi erau tot mai trişti, iar mâinile îi erau neputincioase. Într-o noapte, a fost trezit de o melodie cum nu mai auzise. Îşi duse mâna la piept, unde simţea o arsură şi-şi dădu seama că inima îi era cea care murmura melodia aceea nemaiauzită.

O căldură nedefinită se zbătea în adâncul fiinţei sale. Neliniştit, lua dalta şi se apucă de lucru. Alese cu atenţie Lumina cea mai străvezie şi începu să cioplească o stea. Dar lucrul nu-l mulţumea. Nu reuşea să facă ce sufletul lui tânjea. Simţi că inima îl doare atât de tare, încât îşi duse mâinile acolo, încercând să-şi aline durerea. Căuşul palmelor i se umplu de o Lumină mai scânteietoare decât roua soarelui. Ain se trezi că ţine în mână o bucăţică din inima lui. Mâinile se grăbiră să cioplească Lumina aceea vie, tulburătoare. Dar, ciudat! în loc să cioplească o stea, aşa cum le învăţase Ain, mâinile ciopliră… o fată, cu ochii migdalaţi şi părul numai inele! O fată cum numai dorul inimii lui putea naşte.

Ain o privea tulburat şi ochii i se umplură de lacrimi când o simţi vie. Era făcută din sufletul lui!Şi un cer înflori în el când îi auzi glasul.

E bine aici la tine!

Vei rămâne cu mine?

Desigur, doar sunt o parte din tine şi dorul tău m-a chemat! Dar, pentru început trebuie să-mi dai un nume.

Un nume… O să-ţi spun AMENA!

Amena! Spuse ea, luându-l de mână. De acum vom fi mereu împreună, hotărî ea.

Din clipa aceea, pentru Ain, viaţa începu să curgă ca un râu de munte. Fiecare zi care începea devenea un dans al zânelor. Nimic nu i se părea mai frumos ca glasul fetei, ca zâmbetul ei. Mergeau peste tot împreună, el învăţând-o potecile Cerului, unde puteau asculta muzica cerului şi puteau sta de vorbă cu sufletele lor.

Priveşte! De ce curcubeul are atâtea culori?

Sunt doar şapte, Amena. Şi fiecare culoare e de fapt o poartă către o altă lume.

Pentru câteva clipe rămânea tăcută, adâncindu-se în privirea lui nesfârşită. De unde să ştie ea că fiecare culoare a curcubeului era un alt univers, care la rândul lui era o treaptă care te aducea mai aproape de Lumina Luminilor, după care oricare suflet era însetat?

Ain era fericit, iar lucrul mâinilor sale se desăvârşea pe măsura negrăitei sale fericiri. Împreună au mers şi în Grădina îngerilor, unde aleile erau pavate cu pietre preţioase, care mai de care mai sclipitoare. Toţi îngerii veniseră să o vadă şi să se bucure de zâmbetul ei. Chiar îngerul Blândeţii i-a dăruit un mugure de floare, iar îngerul Frumuseţii i-a sărutat ochii – să-i strălucească mereu. Şi, până la urmă, îngerii îi ţesură o rochie din fir de stea, cum nu se mai văzuse niciodată. Amena mai învăţă să împletească prima ei coroană din flori celeste. Iar ca bucuria să-i fie deplină, îngerii o lăsară să facă două brăţări din cele mai frumoase flori: una şi-o puse pe mâna ei, iar cealaltă o prinse pe mâna cioplitorului.

Acum nu o să ne pierdem niciodată. Brăţările noastre surori au să ne ţină mereu împreună!

Ain zâmbise, îmbrăţişând-o: cum s-ar putea pierde, când nu se despărţeau niciodată? Până noaptea târziu, Amena îi povesti tot ce vorbise cu îngerii, tot ce o învăţaseră şi îi arătaseră.

Îngerii ştiu atât de multe! M-au învăţat frumuseţea din orice lucru. M-au suit în vârful pomului cu fructe de aur şi am putut vedea cele două poteci de taină: poteca binelui şi poteca răului. Acum ştiu să le deosebesc! Iar îngerul Nevinovăţiei mi-a spus…

Ce ţi-a spus, Amena?

Dar ea adormise ostenită de atâtea întâmplări.

Privirea îi alunecă pe brăţara împletită din flori celeste. Ar putea-o pierde vreodată? O singură primejdie ar fi fost… Groapa Neagră! De fapt nimeni nu ştia ce se putea întâmpla dacă te înghiţea gura ei. Dar în mod sigur ceva înspăimântător, căci nici unul din cei care căzuseră acolo nu se mai întorseseră.

Dar, de ceea ce se temea, se întâmplă. Într-una din zile, pe când hoinărea singură, prinsă de vraja norilor strălucitori, Amena nu luă seama că se îndepărtase şi că era pe un drum pe care Ain nu o dusese niciodată. Şi, tocmai când se lăsase prinsă de îmbrăţişarea norilor, călcă chiar în vârtejul negru al Gropii, care o înghiţi într-o clipă. Cuprinsă de bezna ce o purta tot mai adânc, Amena încercă să ceară ajutor, strigându-l pe Ain, însă nimeni nu o putea auzi. Strigă până când îşi pierdu conştiinţa. Se trezi într-un loc ciudat, dar… negrăit de frumos.

Amena ajunsese pe Pământ, în Ţara Negrăită, despre care se auzise şi în cerurile înalte, atât de frumoasă era! Frumuseţea ei nu putea fi cuprinsă în cuvinte; şi mai avea o melodie a ei, unCântec al Slavei, pe care cine îl auzea o dată nu îl mai putea uita nicicând.

Amena se ridică în picioare şi nu apucă să facă doi paşi, când auzi doi vulturi:

Priviţi, a căzut din stele! Vino cu noi la Stânca Şoimului, la adunarea Reginei!

Lângă stâncă se înalţa un pom semeţ, în care se aflau o mie şi una de regine, micuţe, cât să le prinzi în palmă, cu rochiţe foşnitoare şi coroniţe scânteind de nestemate şi având fiecare în mână câte un sceptru de argint. În mijlocul lor stătea Marea Regină.

Cu toţi o priveau curioşi pe Amena, care le povestise tot ce i se întâmplase de când mâinile lui Ain o cioplise din sufletul său şi până când căzuse în Groapa Neagră. Au hotărât să rămână în Ţara Negrăită şi să înveţe legile Mamei Pământ ca să poată fi acceptată în împărăţia Lupului Alb. Căci Lupul Alb era singurul care putea deschide Poarta prin care fetiţa s-ar putea întoarce în lumea stelelor.

Acolo, în mijlocul pădurilor nesfârşite, alături de micile zâne, Amena învăţă despre originea cerească a sufletului, învăţă să simtă respiraţia pietrei şi să-i preţuiască truda ei de a creşte. Dar, cel mai mult îi plăcea să-l asculte pe Ram, bătrânul înţelept, ce-o învăţă taina tămăduitoare a plantelor, a cuvântului, a focului…

Priveşte, Amena, nu există plantă pe Pământ care să nu fi primit harul tămăduirii. Cel care le cunoaşte taina poate face mult bine.

Cuvântul poate clădi lumi şi poate nărui împărăţii. El este viaţă dacă tâşneşte din inima Adevărului. De aceea preţuieşte-l ca pe un dar sfânt, pentru că el susţine Creaţia.

Iar Amena învăţă de la Ram cum să păstreze cuvântul în Tăcere până se umple cu putere şi apoi să vindece sufletul celui în suferinţă şi, vindecându-se sufletul, trupul pe dată se întăreşte.

Seara târziu, când începea dansul stelelor, Amena privea nesfârşirea bolţii tulburată de dorul de cioplitor. Oare Ain o căuta? Atunci simţea mâna lui Ram mângâind-o, Ram care veghea neobosit asupra ei…

Răbdare! Aici, pe Pământ, fiecare trebuie să înveţe să aştepte. Cândva drumul tău se va împleti din nou cu drumul lui Ain. Călăuză, nu uita, îţi va fi întotdeauna IUBIREA!

Amena mai avea un prieten de care rar se despărţea Berbecul cu Lâna de Aur din peştera lui Ram, care vorbea cu glas omenesc şi care avea darul de a vedea prin oglinda viitorului. De la el află că, în zilele de mâine ale timpului, într-un ţinut însorit în care trăieşte un Cerb înstelat, îl va întâlni pe cioplitor.

Şi iată că veni clipa despărţirii. Era noaptea sfântă, când poporul aştepta naşterea anului. Amena era însăşi frumuseţea, iar mintea sa înflorise asemenea unei flori celeste, udată de roua fără de asemuire a învăţăturilor primite.

E noaptea de vrajă a lumii, Amena – spuse Marea Regină. Ai dreptul la îndeplinirea unei dorinţe. Te ascultăm!

Aş vrea să ajung la Ain! Aş vrea să fim din nou împreună, acolo unde se nasc stelele. Lăsaţi-mă să plec spre împărăţia Lupului Alb!

Credeam că vei uita, că vei rămâne cu noi! Cu toţii te-am îndrăgit! Dar ai dreptate, Amena. Cum ar putea Iubirea să uite începutul ei? …

Vino, se auzi glasul abia murmurat al înţeleptului Ram. Şi numai ce mâna lui îi atinse umărul, că se şi treziră amândoi în interiorul peşterii vii, în faţa unei oglinzi de cleştar.

A sosit Timpul! Drumul spre împărăţia Lupului Alb se află în faţa ta. Oglinda este uşa prin care vei intra în labirintul peşterii. Nimeni nu te va însoţi în întunericul peşterii. Foloseşte fiecare cuvânt pe care ţi l-am spus şi, mai ales, nu te lăsa cuprinsă de frică. Dacă eşti gata intră acum în oglinda din faţa ta, găseşte Calea şi fii fericită! Totul stă în puterea şi credinţa ta!

Amena, respirând adânc, păşi în cleştarul străveziu al oglinzii şi fu înconjurată de beznă. Nimic care să-i arate drumul… începu să păşească pipăind pereţii cu mâinile. De sute de ori fu nevoită să se întoarcă din cotloanele înfundate. De sute de ori îşi simţi picioarele alunecându-i în gol. Câteodată avea impresia că se mişcă în cerc. Se luptă cu disperarea, cu deznădejdea care-i îngrozea sufletul. Atunci îl auzea pe Ram: “Nu te lăsa pradă lor, altfel or să-ţi secătuiască puterile.Fii mereu tu însăţi!” Fata se oprea, respira adânc şi pornea mai departe.

Doamne! Cât este de întuneric!

Întunericul este o altă formă a luminii, Amena… îi răspundea din amintire vocea blândă a lui Ram. Lacrimi fierbinţi spălară ochii Amenei. Cum să transformă bezna în lumină? Cum?

Caută Lumina în tine, Amena, nu în afara ta, dacă vrei cu adevărat să o vezi şi să nu o pierzi niciodată…

Şi atunci Amena se retrase în fiinţa ei, aşteptând miracolul regăsirii luminii. Răbdarea îi fu pusă la grea încercare. Părea a fi pierdută definitiv în beznă. Se ghemui din ce în ce mai adânc în ea, fără gând, ostenită. Dar iată că ceva tainic începu a se desface în interiorul sufletului ei, trudindu-se să iasă afară. Şi munca era atât de zvârcolitoare, iar acel ceva atât de frumos, încât pe obrajii fetei începură să curgă lacrimi şi, deodată… văzu Lumina! Lumina fusese mereu cu ea, dar ochii ei nu reuşiseră să o vadă până acum. Între ea şi Lumină stătuse spaima, descurajarea. Abia acum îşi dădu seama Amena că propria ei fiinţă era purtătoarea de Lumină, pentru că din această Lumină fără seamăn fusese făcută. Lumina dinlăuntrul ei se revărsa în cascade vii, triumfătoare, alungând spaima şi, odată cu ea, întunericul. Iar cel care îşi vede Lumina zidită în propria inimă nu poate fi înfrânt de nimic! Şi pereţii labirintului se luminau, iar calea se deschidea în faţa ei fără obstacole. Străbătu pe rând şapte săli scânteind de podoabe. Şi fiecare sală o împodobea pe Amena cu o nouă minune, sporindu-i frumuseţea şi înţelepciunea.

În vremea aceasta Ain o căuta cu disperare pe Amena. Deznădejdea îi cuprinse inima. Nimic parcă nu mai avea rost în viaţa lui. Bucuria care îi umpluse casa odată se stinse, aşa cum lumina se stinge când apune soarele. Casa devenise pustie ca un crâng fără păsări. Ceva în fiinţa lui dispăruse fără veste şi el îşi simţea sufletul golit de putere.

Ar putea vorbi cu Universul, şuşotiră două steluţe.

Numai el l-ar putea ajuta.

Ain ridică ochii spre ele, în timp ce un licăr de speranţă se aprinse în inima lui. Şi, fără să stea pe gânduri, o luă la fugă către Palatul de Foc al Universului. Nu se opri decât în faţa lui. Acesta îl privi cu bunătate şi înţelegere.

Ştiu ce vânt năpraznic te-a purtat până la mine, rosti abia şoptit. Îmi pare rău, dar fetiţa a căzut în Groapa Neagră.

Dumnezeule! Am pierdut-o pentru totdeauna!…

Ain, Amena nu a murit, ci doar a ajuns pe Pământ.

Pe Pământ? Acolo unde se nasc sufletele ca să înveţe Legea?

Da, cioplitorule. Groapa Neagră este o Poartă prin care trebuie să treacă cei care vor să crească. Fiecare naştere este doar o treaptă pe care o urcă către Lumină.

Şi ea, Amena, a uitat totul, asemeni muritorilor?

Nu, Ain! Amena nu poate cunoaşte uitarea pe care sufletele o capătă doar în pântecele mamei pământene. Atâta doar că îi va fi foarte greu, nespus de greu să găsească drumul înapoi. S-ar putea să rătăcească mii de ani…

Învaţă-mă cum să ajung pe Pământ! Trebuie să o găsesc pe Amena, cu orice preţ!

Greu lucru îmi ceri… Ca să ajungi pe Pământ va trebui să înveţi să te naşti şi să mori; să înveţi să alegi între realitate şi iluzie; să înveţi cum să treci printre două porţi ale naşterii şi ale morţii, pentru că altfel vei rămâne pe tărâmul umbrelor, asemeni multora. Dar, cel mai cumplit lucru, este uitarea. Va trebui să uiţi: să uiţi cine eşti, de unde vii, să uiţi de ce ai coborât pe Pământ. Vei uita lumea noastră, chiar şi pe Amena. Pentru că te naşti mânat de dorinţă vei uita împărăţia şi va trebui să ţi-o reaminteşti, singur, fără alt ajutor. Iar lucrul acesta este cel mai greu. Nu vezi cât trudesc oamenii, câte vieţi irosesc până reuşeşc să întrezărească scânteia aprinsă în propria lor fiinţă, unica realitate? Ai putea accepta toate acestea, Ain?

Da, pot! Fără Amena viaţa mea nu-şi mai are rostul. Pe ea am cioplit-o din lumina sufletului meu. Dorul meu de ceva mai frumos decât Frumuseţea însăşi a adus-o la viaţă! Ajută-mă să mă nasc pe Pământ!

Fie, Ain! Există o cale, dar la naşterea ta vei uita totul… Vei primi o sămânţă de trup pe care va trebui să o creşti după legile vieţii pământene… Va trebui să-ţi reaminteşti singur, cum să respiri, cum să mergi, cum să te înalţi… Dacă te încumeţi… plăteşti preţul…

Preţul? Care preţ? Orice, cere-mi orice!!

Ain, trebuie să-mi dai harul tău de a ciopli ca nimeni altul!

Darul dintâi? Darul destinului? Privirea lui Ain se adânci în abis când hotărâ: dacă acesta este preţul, mă învoiesc!

Universul întinse mâna dreaptă spre el şi o spirală argintie de lumină îl cuprinse pe Ain, rotindu-se în jurul lui, luând cu ea darul de preţ al flăcăului. Ain simţi că se scufundă în bezna tuturor beznelor, după care uită totul.

Soarta te-a născut,
Prunc nemaivăzut,
Şi te-a chemat
Şi te-a îmbăiat
În izvor de munte
Cu plete cărunte,
Pruncule-nstelat
Să te faci bărbat
Şi să creşti la Soare
Turma de mioare…
Fii binecuvântat!

Ai primit Solia
Să ne aperi cântul
Să respecţi Cuvântul
Neamului de Soartă
Ca să-l treci prin Poartă
Mângâiat de stele
Nesupus la rele,
Neatins de tină,
Neamului de lumină…
Pruncu le-aştepta.

Trecură ani şi ani, iar pruncul creştea, se făcea tot mai frumos, mai puternic şi mai înţelept. Glasul îi era mângâietor ca o rază de soare, braţele lui făceau dreptate fără să rănească, iar ochii când te priveau, se transformau în două izvoare de iubire nesfârşită.

Câteodată însă, seara târziu, flăcăul devenea tăcut, tăcut ca stâncile, tăcut şi trist. Simţea un dor sfâşietor, ca o arsură, o sete de ceva care nu-l putea numi. O neâmplinire îi lăcrima ochii, dar desluşit nu putea spune ce-i lipseşte. Îşi mângâia atunci brăţara împletită din flori nemuritoare cu care se născuse. Ar fi trebuit să fie fericit, dar nu era.

Ţinutul în care se născuse Ain era ţinutul Cerbului înstelat, ţinut în care putea vedea dansând spiriduşi şi zâne când zorii se naşteau. Se spunea că Cerbul păzea o împărăţie de taină în care nu putea intra oricine, căci acolo, povesteau bătrânii, s-ar afla Poarta care duce la Nemurire. Pe cerb însă nu l-a văzut nimeni. Cândva, în vremuri aproape uitate, când sufletele oamenilor erau ca bobul de rouă, Cerbul se arăta nemuritorilor. Cei care l-au văzut, povestiră că frumuseţea lui întrecea orice închipuire! O singură privire a Cerbului te putea face să înţelegi sensul vieţii, putea opri roata Timpului şi putea să-ţi dezvăluie taina Adevărului.

Într-o zi, o întâmplare ciudată îl purtă pe băiat pe nişte locuri pe care nu le mai călcase niciodată. Într-o noapte, pe când făcea de strajă, un urs reuşi să fure o mioară. Flăcăul se luase după urs şi alergă după el până răsări soarele. Ursul lăsă mioara nevătămată şi-l privea pe băiat rugător, parcă cerându-i ajutor. Atunci văzu că totul în jur era scăldat în aburi de lumină albastră, iar iarba, florile şi copacii aveau culori ciudate, fumurii. Îl urmă pe urs până la o peşteră, unde zăcea pe un pat de ierburi uscate, un bărbat cu barba căruntă, care gemea încetişor. Băiatul începu să-l maseze aşa cum îl învăţaseră bătrânii, alungând boala din corpul bărbatului. Apoi scoase de la brâu un săculeţ cu ierburi de leac, din care făcuse o fiertură aromată din care îi dădu să bea. Se scurseră câteva ore bune până când bărbatul deschise ochii: trecuse primejdia focului.

Îţi mulţumesc, flăcăule! Dar de unde eşti? Pe la mine rar urcă cineva!

Sunt de jos, din Vale. Dacă nu mă aducea ursul, nici eu n-aş fi ajuns prin aceste locuri.

Puţini oameni se încumetă să urce la Stânca Dorului! Eu sunt cioplitor de icoane.

Un cioplitor de icoane?!

Da, nu ai văzut niciodată cum se ciopleşte lemnul?

Nu… şi o amintire i se zbătea în suflet, ca o părere şi îl durea că nu o poate aduce la lumină.

Moşu luă o bărdiţă şi o bucată de lemn. Mâinile lui păreau ca vrăjite; mângâiau cu dalta lemnul şi, încetul cu încetul, lucrul se desăvârşi.

Hai, încearcă!

Flăcăul îşi simţea palmele transpirând de emoţie! Dar, ce ciudat! în clipa în care începu să lucreze, i se păru că îşi aduce aminte… Doamne! De ce nu poate da voalul la o parte, să-şi poată atinge taina ce-i plânge în suflet. Mâinile i-o luară înainte. Ciopleau cu dibăcie, cu măiestrie, de parcă dintotdeauna numai asta făcuseră.

Bătrânul îl privea uluit. Chipul dăltuit de băiat părea coborât din ceruri, părea făcută din Lumină.

Icoana ta întrece orice frumuseţe, toate icoanele din Palatul Cerbului!

Al Cerbului înstelat? L-ai văzut pe Cerb?

Eu îi cioplesc icoanele cu care îşi împodobeşte Palatul.

Deci Cerbul există… şi ochii i se umeziră.

Cum să nu existe? Doar el este sufletul neamului Omenesc! De vrei să-l vezi îţi voi arăta unde obişnuieşte să vină. Dăruieşte-i icoana pe care ai cioplit-o şi el îţi va îndeplini o dorinţă.

„O să poată să vadă Cerbul. O să-i poată vorbi! îl va putea ruga orice!”

„Cere-i Paloşul Străbunilor!” auzi Glasul Inimii. „Paloşul Vrăjit… Acela care îl are, nu va putea fi învins.”

Flăcăul luă în mâini icoana şi se lăsă purtat de bătrân spre locul unde va urma să vină Cerbul. Deodată, aerul îşi schimbă culoarea. Ceva viu şi luminos îl umplea, hrănindu-l, în timp ce o pace infinită cuprinse totul, ca o îmbrăţişare. Nu după multă vreme apăru şi Cerbul. Era aidoma cum îl visau bătrânii păstori: mândru, cu coarne înstelate. Când Cerbul îl cerceta cu ochii, simţi că o putere fără margini îl cuprinse şi-i toarnă tărie în trup. Fără să rostească vreun cuvânt, flăcăul aşeză la picioarele Cerbului icoana.

Îţi mulţumesc, fiu al păstorului, pentru darul mâinilor tale…

Mă cunoşti?

Te ştiu de când ciopleai Lumina şi mai de demult chiar. Îţi ştiu ziua de mâine şi cele care vor urma. Ai dreptul la îndeplinirea unei dorinţe, orice vrei… Cere-mi un singur lucru şi acela va fi al tău…

Ai vrea să-mi dai Paloşul Străbunilor?

Bine ai ales, al tău să fie şi nu uita: harul de preţ al Paloşului, nu în tăiş stă ci în Iubire… şi Cerbul dispăru într-o clipă.

Dacă la picioarele lui nu ar fi strălucit Paloşul dorit ar fi putut spune că totul nu a fost decât un vis frumos.

Viaţa bărbatului îşi urma cursul ştiut, dar cu singura deosebire că acum cel mai mult îi plăcea să cioplească icoane. Îl mai încerca şi acum dorul ascuns în inimă, setea aceea de ceva nedesluşit, doar că de la o vreme, i se părea că alinarea îi este pe aproape. Tot inima care-l durea de dor îi şoptea în taină că ziua aceea nu-i departe.

De la o vreme îi plăcea băiatului să-şi poarte oile la Stânca Salamandrelor, unde obişnuiau să vină să se răsfeţe salamandrele stropite cu smaralde şi topaz. Flăcăului îi plăcea să le asculte poveştile adevărate din lumea lor cu zâne şi spiriduşi. Şi astfel află că, undeva, dincolo de Valea Cerbului înstelat, s-ar afla împărăţia lupului alb, împărăţie a Păcii şi a Iubirii, în care cel care e vrednic să intre cunoaşte desăvârşirea. Şi tot acolo povestise o salamandră aurie, ar fi venit din stele o fată frumoasă ca un cântec, pe care Lupul o învaţă Legea, legea care te face liber şi nemuritor.

Când auzise despre fată inima îi tresărise tulburată şi, de atunci, dorinţa de-a vedea măcar o clipă fata, îi răpi liniştea nopţilor.

Stânca pe care se afla Amena domina piscurile din jur. Câtă deosebire între Ţara Marii Regine şi aceste locuri! Doar munţi, munţi nesupuşi decât depărtărilor. Simţeai, respirând aerul lor, cum devii o parte a măreţiei lor, că acolo îţi sunt rădăcinile şi că poţi sorbi liber din izvorul vieţii.

Amena privea cu nesaţ umplându-şi sufletul cu ceva pe care nu-l putea defini, dar care era mai presus de frumuseţe şi forţă. În faţa ei stătea, privind-o cu blândeţe, un lup cu blana albă, strălucitoare:

Bine-ai venit la noi, Amena! Vulturii, soli ai Marii Regine, mi-au povestit despre tine şi dorul tău. Ascultă cu atenţie, Amena! Ţara aceasta s-a născut din împreunarea Luminii cu Pământul. Oamenii sunt păstrătorii tainelor lumii, ursitorii seminţiilor care alcătuiesc omenirea; ei se nasc Călăuze şi ştiu să poarte sufletele însetate către Fântâna cu Apă Vie; ei ştiu să umble pe Poteca Fulgerului, aşa cum mergi pe oricare potecă de munte. Din trupul acestei ţări s-a născut izvorul alb şi luminos al Iubirii, cu care este alăptat întreg neamul omenesc… Şi este Leagănul Pământului pentru că este de-a pururi născătoare de pace… de frumuseţe… de bucurie. Ca să fii acceptată va trebui să te joci cu tainele acestui Pământ şi să-l convingi pe Cerb să-ţi dea Cheile Curcubeului… Iar când va veni timpul, eu însumi îţi voi deschide drumul către stele.

Cheile Curcubeului ai spus? Cheile celor şapte împărăţii?

Da, Amena. Ştiai despre ele?

De la Ain, de la cel care m-a cioplit din cântecul inimii lui…

Ai să-l găseşti pe cioplitorul de stele aşa cum izvorul nu poate fi despărţit de apa pe care-o dăruie lumii, tot aşa nu pot fi despărţiţi cei care se iubesc… Dar, pentru început ai să stai la Moara Timpului, acolo unde se macină clipele ca nişte boabe de grâu.

Şi fata ucenici la Bătrânul Morar, învăţând cum să folosească sămânţa timpului, ca aceasta să dea rod bogat, să adune orele într-o singură respiraţie şi să ţese din ele veşmintele eternităţii; să încremenească clipa şi să spună zvâcnirea timpului fără să schimbe armonia lumii.

Legea acelui loc îi dă dreptul celui sârguincios la îndeplinirea unei dorinţe şi, când sosi clipa să plece de la moară, Lupul o învăţă pe Amena să ceară Scutul Fermecat, care te apără de duhuri, de amăgiri, de bezne necunoscute… Morarul se bucură de alegerea fetei, dar pentru aceasta trebuia să-l ia singură. Scutul era păzit de cei doi colţi de piatră care sprijină cerul din faţa Morii şi care nu se opresc niciodată. O singură secundă îi era îngăduit ca să se strecoare şi să-şi ia darul făgăduit. Mâna Amenei decupă aerul fulgerând spre nemişcare. Cei doi colţi de piatră se opriră şi fata ridică fără teamă Scutul Fermecat.

Un sunet cristalin se înşurubă în aer şi fata se trezi în faţa Sfatului Bătrânilor. De la cei 12 bătrâni află despre libertatea sufletului:

Nu uita! E liber doar cel care face binele. Binele se află sădit în fiece fiinţă. Trebuie numai să-l laşi să dea roade şi să-l împarţi cu ceilalţi, aşa cum izvorul împarte tuturor apă curată.

…Iar de la Baba Mare, desfăcătoarea de farmece, învăţă Descântecul de Lumină, cu care se dezleagă orice vrajă.

În lumea în care te afli, Amena, umbra însoţeşte lumina, noaptea se plimbă în urma zilei, noroiul trăieşte ca să hrănească floarea. Lumea e o continuă devenire, de aceea trebuie să înveţi să eliberezi ce este curat din capcana care întinează, să redai zborul păsării înlănţuite. Descântecul schimbă faţa lucrurilor, folosind forţa vicleană a Răului o întoarce către Bine, prefăcând într-o clipă orice legătură întunecată în libertate.

Dar o întâmplare schimbă ordinea zilelor.

În noaptea naşterii Noului An o groaznică nenorocire se abătu asupra împărăţiei: paznicii hotarelor au adormit iar întunecatul năvăli, sperând să pună stăpânire pe Ţară. Lupul Alb se străduia din răsputeri să-i ţină piept:

Amena, am fost prinşi nepregătiţi… şi nu ştiu care va fi soarta bătăliei. Vreau să-ţi deschid Poarta, aşa cum ţi-am promis… Să nu uiţi niciodată ce-ai învăţat la noi! Pământul este oglinda Cerului. Legea e aceeaşi oriunde te-ai afla… Să ne grăbim! Căci, după ce vei trece voi închide Poarta pentru totdeauna, pentru ca hoţii de soare să nu poată urca în cer. Sufletele pământenilor nu vor mai găsi niciodată drumul care duce la Inima Universului.

Amena tresări. Clipa pe care o visase ani de-a rândul, clipa întoarcerii la Ain, sosise… Dar preţul i se părea prea mare… Nu putea părăsi Ţara care o crescuse cu răbdare şi iubire acum când întunericul era gata să o supună şi să o înrobească:

Opreşte-te! Rămân şi lupt alături de tine, până vom birui! De la voi am învăţat să schimb cumpăna sorţii!

S-ar putea să nu biruim şi atunci vei rămâne pentru totdeauna pe Pământ.

Spune-mi ce trebuie să fac pentru a învinge?

Mai este o scăpare. La Stânca Salamandrelor îşi aduce oile un păstor care a primit în dar Paloşul Străbunilor. Cel care are Paloşul, greu va fi învins în lupta dreaptă. Aleargă şi roagă-l pe păstor să ne ajute.

Ca vântul ce mână furtuna din urmă alergă fata să aducă ajutor Ţării care o ocrotise şi îi dăruise tainele ei… în faţa ei, Stânca Salamandrelor îşi usca muşchiul verde în căldura soarelui. Pe pajiştea din jurul stâncii, păşteau mioare albe, păzite de un câine. Un fir de melodie catifelată o atrase spre intrarea unei grote. Acolo, lângă un foc, fata zări un flăcău care cânta din fluier. Privirea lui părea adâncită, departe de parcă ar fi vrut să desluşească o taină. Amena se opri ca fulgerată. Inima începu să-i bată nebuneşte, de parcă ar fi vrut să iasă din piept şi să alerge în braţele celui care o privea încremenit.

Ain! Ain cioplitorul de stele!! Striga sufletul ei.

Ani de-a rândul privise stelele, căutând-o pe aceea care o cioplise Ain, din inima lui, chemând-o la viaţă. Noapte de noapte adormise, sperând că, într-o zi, Ain o va strânge la pieptul lui ca odinioară, regăsind-o. Şi iată că minunea întâlnirii lor se întâmpla acum pe acest Pământ al florilor şi al izvoarelor curate. Simţea cum totul se învârte în jurul ei, în timp ce o fericire îi umplea sufletul. Ca să ajungă până la Ain învăţase să fie liberă şi să iubească Adevărul mai presus de orice.

Dar ce face Ain în grota aceasta? De ce o priveşte de parcă ar vede-o pentru prima dată?

Cine eşti tu, fată frumoasă ca zorile şi ce urgie te urmăreşte şi-ţi înspăimântă privirea?

Ochii Amenei se umplură de lacrimi. Era cu putinţă ca Ain să nu o recunoască? îşi aminti de Lupul Alb care se lupta cu întunericul, sus pe creste. Nu era timp de întrebări. În câteva cuvinte îi spuse păstorului despre pericolul care ameninţa împărăţia Lupului Alb, rugându-l să-i vină în ajutor.

Fără să stea pe gânduri, flăcăul luă Paloşul Străbunilor şi alergă urmat de Amena către locul înfruntării. Acolo lupta era aprigă. Lupul Alb abia se mai zărea de năluci care se năşteau pretutindeni. Paloşul voinicului se prăvăli ca un trăznet peste cetele duşmane, risipindu-le în cele patru zări. Alături de el Amena ridică Scutul Fermecat, apărându-l pe Ain de atacuri mişeleşti. Ea mai învăţase de la Bătrânul Ram taina sacră a Pământului, a transformării răului în bine: Priveşte Amena şi ia aminte la bunătatea fără margini a Pământului… Din tot ce e putred, face un lucru folositor… în adâncul lui binecuvântat, răul este transformat în sevă hrănitoare, vreascul în fruct aromat, frunzele căzute în forţa care susţine pădurea. Priveşte şi învaţă! Şi, ori de câte ori vrăjmaşul se năpustea asupra ei, îl preschimba în porumbel alb şi-l trimitea în lume să poarte pacea.

Aşa cum luptau alături, Lupul, Amena şi Ain păreau a fi o singură rădăcină a unui neam. Una câte una nălucile se topeau în văzduh, aşa cum ceaţa se topeşte în miezul fierbinte al zilei. Dacă văzu că îi scad puterile şi nu-i poate dovedi în luptă dreaptă, întunecatul, crezând că forţa le vine de la Soare, se gândi să-i acopere faţa luminoasă. O beznă rea învălui Pământul şi cumpăna bătăliei se aplecă spre întuneric. Trei nopţi grele ca un păcat, trei nopţi cumplite încercară să zdruncine credinţa Pământului în forţa Luminii. Trei nopţi neşfârşite ca foamea, Lupul Alb, Amena şi Ain luptară fără să vadă, încercând să-i biruie vrăjmăşia.

Dar în vâltoarea luptei, flăcăul izbi cu Paloşul Scutul pe care fata îl ţinea în mâna ridicată. Din izbitură tâşni flacăra unui fulger şi, la lumina ei, voinicul zări brăţara de la mâna Amenei. Brăţara sora geamănă a lui!

Şi atunci se întâmplă minunea deplină a regăsirii celor doi. Flăcăul îşi aminti! Cine este şi de ce îşi dorise să se nască pe Pământ! îşi aminti clipa în care o cioplise pe fată, de ziua în care o pierduse. Îşi aminti că este fiul Cerului şi că poartă în sine Lumina! Ain îşi regăsi natura sa divină şi bezna începu să se retragă.

O singură secundă le-a fost de ajuns ca să se regăsească. Se priveau

Amena de atâta timp te caut!

Şi eu Ain, te aştept de atâta vreme!

Ai trecut şi ultima probă, Amena! Se auzi glasul Lupului Alb. Cel care mai presus de sine pune binele tuturor, acela este vrednic să deschidă Poarta care duce către adevărata împărăţie!

Aşadar, lupta a fost doar o probă?!

O probă şi încă o învăţătură. Prinţii Nopţii sunt slujitorii Luminii. Ei apar atunci când fiinţa este pregătită să vadă. Căci întotdeauna acolo unde apare o umbră, există în mod sigur şi o mare lumină. Leacul se află în inima Răului şi fiecare bătălie te face mai puternic!

Din curmătura munţilor apăru… Cerbul înstelat.

Sunt sufletul neamului omenesc! împreună cu Lupul Alb călăuzim omenirea către desăvârşire. O singură taină ţi-a mai rămas ascunsă: taina trecerii prin Poarta dincolo de care se află Eternitatea…

Cerbul bătu cu copita în pământ… Din rădăcina muntelui pe care se aflau se ridică spre Cer o coloană de lumină.

Axa Lumilor!!

Da, cioplitorule de stele. Este puntea pe care trec sufletele trezite, spuse Lupul Alb. Iar acestea sunt cele şapte chei ale curcubeului, cu care veţi putea deschide peceţile porţii… Trebuie să ştii, Amena, că Poarta are şapte peceţi, care se deschid cu cele şapte chei pe care le ţii în mână. Iar fiecare pecete reprezintă un gând al Universului, o virtute, fără de care nimeni nu poate atinge împărăţia Cerească. Prima este Ordinea, care menţine frumuseţea lumilor… A doua Voinţa, fără de care nu există realizare… A treia este înţelepciunea, fundamentul pe care se înalţă Universul… A patra este virtutea înţelegerii, a cincea esteRăbdarea, a şasea este Adevărul, unicul scop al devenirii, iar cea de-a şaptea pecete esteMiluirea, coroana celor puternici… Când vei deschide ultima pecete, Păzitorul Pragului vă va cere cuvântul de trecere.

Şi care este acest cuvânt?

Fata mea, ca şi lumina, acest cuvânt este în tine!

Îl ştiu. Cuvântul de trecere este Iubirea!

Şi numai ce rosti fata cuvântul că totul în jur îşi schimbă înfăţişarea.

Aceasta este forţa iubirii! rosti Cerbul. Cine i-ar putea rezista? Este cea care vindecă, rodeşte, înalţă! Este ţelul şi Călăuza deopotrivă!

Mergeţi cu bine! le mai strigă Lupul, în timp ce tinerii deschideau peceţile porţii.

Dar, povestea Amenei şi a lui Ain nu se încheie aici. Când au ajuns în cerul împodobit cu râuri de luceferi, cei de acolo s-au bucurat atât de tare, încât le-au sărbătorit întoarcerea o mie de zile şi o mie de nopţi. Lacrimile îngerilor s-au transformat în Rouă de lumină care a căzut pe pământ transformându-se în nestemate.

Autor necunoscut