În 1907, un doctor american a ajuns la concluzia ca sufletul omului cîntareste 21 de grame. Teoria este contestata, însa nimeni nu a reusit sa explice ce altceva ar putea produce aceasta scadere de greutate în momentul mortii.
Se spune ca, atunci cand un om moare, sufletul sau trece mai departe. Religiosii cred ca paraseste trupul si se ridica la cer. Cu aproape 100 de ani în urma, un doctor din Haverhill, Massachusetts, a încercat sa demonstreze existenta sufletului. Prin experimente macabre si misterioase, sustine ca a descoperit greutatea sufletului. Aproximativ 21 de grame. Articolul în care dr. Duncan MacDougall si-a expus teoriile a fost publicat, în 1907, într-o prestigioasa revista medicala si a ajuns rapid în paginile ziarului New York Times.
Cu toate ca experimentele sînt vechi de aproape un secol, iar concluziile lui MacDougall nu sînt luate în serios de comunitatea medicala actuala, nimeni nu a putut combate pîna acum aceste rezultate si nici nu s-a putut explica unde dispar cele douazeci si unu de grame.
MacDougall nu era genul de doctor care sa inventeze teorii sau care sa lase convingerile religioase sa-i întunece judecata. Era un scotian scund, cu ochelari cu lentile groase. Se mutase în Haverhill la vîrsta de 28 de ani. A absolvit medicina la Universitatea Boston si a ajuns rapid directorul spitalului Stephen Henry Gale din Haverhill. Conform unor declaratii pe care le-a dat reporterilor de la „American Medicine“, în 1907, MacDougall a decis sa efectueze niste experimente, deoarece a fost intrigat de predicatorii si preotii care afirmau ca sufletul unei persoane nu moare odata cu trupul, ci trece mai departe, continua sa existe. Daca este adevarat, MacDougall s-a gîndit ca sufletul ar trebui sa fie o entitate care ocupa un anumit spatiu. Si-a dat seama ca, daca ar putea masura greutatea acestei entitati în momentul în care paraseste trupul, ar aduce dovezi definitive ca sufletul exista.
Chiar si la începutul secolului XX, cercetarile lui MacDougall erau extrem de controversate. Doctorul era criticat mai ales de preoti, care vedeau sufletul ca pe ceva intangibil si nu ca pe un lucru pe care-l poti masura stiintific. Cu toata opozitia comunitatii, doctorul si-a continuat experimentele în spitalul în care lucra. A cîntarit sase bolnavi aflati pe patul de moarte, exact în momentul decesului. A constatat ca toti pierdeau în clipa mortii aproximativ 21 de grame din greutatea corporala. Într-unul din cazuri, imediat dupa constatarea decesului, pacientul a devenit mai usor cu 21 de grame, peste un sfert de ora si-a revenit în greutate, ca peste alte cîteva minute sa piarda din nou cele 21 de grame, definitiv. A închis datele obtinute în urma experimentelor într-un seif, timp de sase ani. Voia sa fie sigur de rezultate înainte sa le faca publice.
MacDougall a stiut perfect cum sa efectueze masuratorile. În jurul anului 1900, a asezat un pat de spital pe un cîntar. A cerut pacientilor aflati în stagiu terminal permisiunea de a participa la experiment. I-a ales pe cei bolnavi de tuberculoza, pentru ca acestia nu se agita în momentul mortii, facînd posibila o cîntarire extrem de precisa. În literatura medicala, MacDougall l-a descris pe primul sau pacient drept un om „cu un temperament american tipic“. Cînd momentul mortii s-a apropiat, MacDougall, ajutat de alti patru doctori, l-au asezat pe patul de pe cîntar. Dupa trei ore si 40 de minute, cîntarul, extrem de fin, a înregistrat o cadere sesizabila. Omul murise. Cei cinci doctori au facut calcule independente cu privire la greutatea pierduta din cauza umezelii din respiratie, transpiratiei, miscarilor involuntare, evacuarii de urina si chiar a aerului expirat din plamîni. Au constatat cu totii ca barbatul a pierdut din greutatea corporala 21 de grame, care nu puteau fi atribuite nici uneia dintre aceste cauze.
Rezultatele lui MacDougall cu urmatorii pacienti nu au fost la fel de clare. Al doilea participant la experiment a pierdut în momentul decesului alta greutate. „Contractiile fetei au continuat aproximativ 15 minute din momentul în care a încetat sa respire, facînd extrem de dificil procesul de cîntarire“, se spune în raportul medicilor publicat în numarul din aprilie 1907 al revistei „American Medicine“. Al treilea muribund a pierdut o greutate si mai mare. „Rezultatele obtinute prin cîntarirea celui de-al patrulea pacient nu trebuie luate în considerare, deoarece o persoana care nu era de acord cu experimentul a intervenit în setarea cîntarului“, a declarat ulterior MacDougall. La al cincilea pacient cîntarirea a dat, de asemenea, alt rezultat, iar la al saselea, moartea a survenit prea repede, cu doar cinci minute înainte sa fie asezat pe cîntar. Astfel, doctorii nu au avut timp sa seteze cîntarul.
Duncan MacDougall si-a descris propria moarte cauzata de un cancer la ficat. Conform ultimelor cuvinte ale doctorului, moartea sa, extrem de lenta, a fost „cea mai interesanta la care am asistat vreodata“. Curiozitatea cu privire la moarte si suflet l-a însotit pîna în ultimele momente din viata. „Daca aceasta stranie pierdere în greutate nu se datoreaza sufletului, care ne paraseste, ramîne ca altcineva sa ofere o explicatie mai buna cu privire la acest mister“, a declarat doctorul ziarului Boston Sunday Post, în 1907. Pîna astazi, nimeni nu a putut explica stiintific disparitia celor 21 de grame.
Sufletul nu numai ca poate fi cîntarit, dar poate fi si vazut. Sînt numeroase relatarile despre imagini ale celor aflati în pragul mortii. Acestea sînt vazute mai ales de rudele muribundului, care nu se afla în preajma acestuia, ci chiar la distante de mii de kilometri. Raposatii „se arata“ celor vii sub forma de spectre care au fost deseori surprinse de camerele video fara a primi o explicatie plauzibila. Thelma Moss, profesor de psihologie la Universitatea Los Angeles din California (U.C.L.A.), scria în 1979 ca aura fiintelor vii, surprinsa de aparatul de fotografiat si despre care se stie ca e o reflectare a biocîmpului, ar fi „o fotografie a sufletului“.
Academicianul Eugen Macovschi (1906-1985) a pus în evidenta existenta biostructurii, cîntarind animale muribunde în incinte perfect etanse. El a descoperit ca biostructura este proprie numai celulelor vii. Substantele organice integrate în biostructura au o alta comportare fata de substantele organice din laborator. Cînd celula moare, biostructura se transforma în materie obisnuita, nevie. Aceasta transformare ar putea fi însotita de pierderea celor 21 de grame. Mai mult, viata este caracterizata de prezenta unei matrici energo-informationale; aceasta structura nesubstantiala a fost pusa în evidenta prin aparate speciale (prin electronografie si efect Kirlian). Obiectele nevii nu au matrice energo-informationala. În anul 1980, K. Foster, J. J. Wolesewich si J. J. Tuker au confirmat prin ample investigatii microscopice teoria biostructurii formulata de Macovschi în 1958. Descoperirea românului, facuta într-un laborator obisnuit, a fost observata, abia peste 20 de ani, cu un microscop electronic de înalta precizie si greu de 10 tone.
Mary Roach, cercetatoarea care a scris, în 2003, cartea intitulata „Curiozitatile cadavrelor omenesti“, a studiat în amanunt datele obtinute de MacDougall. Din cîte a aflat, nimeni nu a încercat pîna acum sa repete experimentele doctorului din Haverhill. Probabil pentru ca nici un om de stiinta de renume nu ia în serios descoperirile acestuia. „Este absurd sa crezi ca sufletul este ceva ce poate fi cîntarit. Ar fi probabil destul de greu sa gasesti finantare pentru un asemenea proiect“, crede Roach. Cu toate acestea, scriitoarea nu a gasit înca un om de stiinta care sa poata explica clar ce reprezinta cele 21 de grame. Roach a intervievat mai multi experti, incluzînd cercetatori care studiaza metabolismul. Nici unul nu a putut explica fenomenul prin care pacientii lui MacDougall pierdeau în greutate exact în momentul mortii. „Daca doctorul avea un cîntar ruginit, s-ar explica totul. Altfel, este un mare mister“, conchide Roach.
„Cercetatorul suedez, medicul Nills Jakobson, a avut recent lugubra idee de a cîntari o serie de muribunzi în momentul fatal. El a constatat pe macabrele indicatoare ale cîntarului sau ca, indiferent de sex sau de vîrsta, trupul uman pierde invariabil 21 de grame în clipa mortii. În conferinta de presa organizata, Nills Jakobson a declarat ca aceasta este greutatea sufletului. Vasazica 21 de grame!“ (Nichita Stanescu - eseu neterminat).
„Sufletul se serveste de un corp organic si îi da acestuia puterea de viata, de crestere, de simtire si de nastere“ (Sfîntul Ioan Damaschin).
Sursa: Articolul "Suflete puse pe cîntar" publicat în situl Monitorul Expres
Se spune ca, atunci cand un om moare, sufletul sau trece mai departe. Religiosii cred ca paraseste trupul si se ridica la cer. Cu aproape 100 de ani în urma, un doctor din Haverhill, Massachusetts, a încercat sa demonstreze existenta sufletului. Prin experimente macabre si misterioase, sustine ca a descoperit greutatea sufletului. Aproximativ 21 de grame. Articolul în care dr. Duncan MacDougall si-a expus teoriile a fost publicat, în 1907, într-o prestigioasa revista medicala si a ajuns rapid în paginile ziarului New York Times.
Cu toate ca experimentele sînt vechi de aproape un secol, iar concluziile lui MacDougall nu sînt luate în serios de comunitatea medicala actuala, nimeni nu a putut combate pîna acum aceste rezultate si nici nu s-a putut explica unde dispar cele douazeci si unu de grame.
MacDougall nu era genul de doctor care sa inventeze teorii sau care sa lase convingerile religioase sa-i întunece judecata. Era un scotian scund, cu ochelari cu lentile groase. Se mutase în Haverhill la vîrsta de 28 de ani. A absolvit medicina la Universitatea Boston si a ajuns rapid directorul spitalului Stephen Henry Gale din Haverhill. Conform unor declaratii pe care le-a dat reporterilor de la „American Medicine“, în 1907, MacDougall a decis sa efectueze niste experimente, deoarece a fost intrigat de predicatorii si preotii care afirmau ca sufletul unei persoane nu moare odata cu trupul, ci trece mai departe, continua sa existe. Daca este adevarat, MacDougall s-a gîndit ca sufletul ar trebui sa fie o entitate care ocupa un anumit spatiu. Si-a dat seama ca, daca ar putea masura greutatea acestei entitati în momentul în care paraseste trupul, ar aduce dovezi definitive ca sufletul exista.
Experimente secrete
Chiar si la începutul secolului XX, cercetarile lui MacDougall erau extrem de controversate. Doctorul era criticat mai ales de preoti, care vedeau sufletul ca pe ceva intangibil si nu ca pe un lucru pe care-l poti masura stiintific. Cu toata opozitia comunitatii, doctorul si-a continuat experimentele în spitalul în care lucra. A cîntarit sase bolnavi aflati pe patul de moarte, exact în momentul decesului. A constatat ca toti pierdeau în clipa mortii aproximativ 21 de grame din greutatea corporala. Într-unul din cazuri, imediat dupa constatarea decesului, pacientul a devenit mai usor cu 21 de grame, peste un sfert de ora si-a revenit în greutate, ca peste alte cîteva minute sa piarda din nou cele 21 de grame, definitiv. A închis datele obtinute în urma experimentelor într-un seif, timp de sase ani. Voia sa fie sigur de rezultate înainte sa le faca publice.
MacDougall a stiut perfect cum sa efectueze masuratorile. În jurul anului 1900, a asezat un pat de spital pe un cîntar. A cerut pacientilor aflati în stagiu terminal permisiunea de a participa la experiment. I-a ales pe cei bolnavi de tuberculoza, pentru ca acestia nu se agita în momentul mortii, facînd posibila o cîntarire extrem de precisa. În literatura medicala, MacDougall l-a descris pe primul sau pacient drept un om „cu un temperament american tipic“. Cînd momentul mortii s-a apropiat, MacDougall, ajutat de alti patru doctori, l-au asezat pe patul de pe cîntar. Dupa trei ore si 40 de minute, cîntarul, extrem de fin, a înregistrat o cadere sesizabila. Omul murise. Cei cinci doctori au facut calcule independente cu privire la greutatea pierduta din cauza umezelii din respiratie, transpiratiei, miscarilor involuntare, evacuarii de urina si chiar a aerului expirat din plamîni. Au constatat cu totii ca barbatul a pierdut din greutatea corporala 21 de grame, care nu puteau fi atribuite nici uneia dintre aceste cauze.
Concluzii incerte
Rezultatele lui MacDougall cu urmatorii pacienti nu au fost la fel de clare. Al doilea participant la experiment a pierdut în momentul decesului alta greutate. „Contractiile fetei au continuat aproximativ 15 minute din momentul în care a încetat sa respire, facînd extrem de dificil procesul de cîntarire“, se spune în raportul medicilor publicat în numarul din aprilie 1907 al revistei „American Medicine“. Al treilea muribund a pierdut o greutate si mai mare. „Rezultatele obtinute prin cîntarirea celui de-al patrulea pacient nu trebuie luate în considerare, deoarece o persoana care nu era de acord cu experimentul a intervenit în setarea cîntarului“, a declarat ulterior MacDougall. La al cincilea pacient cîntarirea a dat, de asemenea, alt rezultat, iar la al saselea, moartea a survenit prea repede, cu doar cinci minute înainte sa fie asezat pe cîntar. Astfel, doctorii nu au avut timp sa seteze cîntarul.
Duncan MacDougall si-a descris propria moarte cauzata de un cancer la ficat. Conform ultimelor cuvinte ale doctorului, moartea sa, extrem de lenta, a fost „cea mai interesanta la care am asistat vreodata“. Curiozitatea cu privire la moarte si suflet l-a însotit pîna în ultimele momente din viata. „Daca aceasta stranie pierdere în greutate nu se datoreaza sufletului, care ne paraseste, ramîne ca altcineva sa ofere o explicatie mai buna cu privire la acest mister“, a declarat doctorul ziarului Boston Sunday Post, în 1907. Pîna astazi, nimeni nu a putut explica stiintific disparitia celor 21 de grame.
Fotografia sufletului
Sufletul nu numai ca poate fi cîntarit, dar poate fi si vazut. Sînt numeroase relatarile despre imagini ale celor aflati în pragul mortii. Acestea sînt vazute mai ales de rudele muribundului, care nu se afla în preajma acestuia, ci chiar la distante de mii de kilometri. Raposatii „se arata“ celor vii sub forma de spectre care au fost deseori surprinse de camerele video fara a primi o explicatie plauzibila. Thelma Moss, profesor de psihologie la Universitatea Los Angeles din California (U.C.L.A.), scria în 1979 ca aura fiintelor vii, surprinsa de aparatul de fotografiat si despre care se stie ca e o reflectare a biocîmpului, ar fi „o fotografie a sufletului“.
Academicianul Eugen Macovschi (1906-1985) a pus în evidenta existenta biostructurii, cîntarind animale muribunde în incinte perfect etanse. El a descoperit ca biostructura este proprie numai celulelor vii. Substantele organice integrate în biostructura au o alta comportare fata de substantele organice din laborator. Cînd celula moare, biostructura se transforma în materie obisnuita, nevie. Aceasta transformare ar putea fi însotita de pierderea celor 21 de grame. Mai mult, viata este caracterizata de prezenta unei matrici energo-informationale; aceasta structura nesubstantiala a fost pusa în evidenta prin aparate speciale (prin electronografie si efect Kirlian). Obiectele nevii nu au matrice energo-informationala. În anul 1980, K. Foster, J. J. Wolesewich si J. J. Tuker au confirmat prin ample investigatii microscopice teoria biostructurii formulata de Macovschi în 1958. Descoperirea românului, facuta într-un laborator obisnuit, a fost observata, abia peste 20 de ani, cu un microscop electronic de înalta precizie si greu de 10 tone.
Lucrare despre suflet
Mary Roach, cercetatoarea care a scris, în 2003, cartea intitulata „Curiozitatile cadavrelor omenesti“, a studiat în amanunt datele obtinute de MacDougall. Din cîte a aflat, nimeni nu a încercat pîna acum sa repete experimentele doctorului din Haverhill. Probabil pentru ca nici un om de stiinta de renume nu ia în serios descoperirile acestuia. „Este absurd sa crezi ca sufletul este ceva ce poate fi cîntarit. Ar fi probabil destul de greu sa gasesti finantare pentru un asemenea proiect“, crede Roach. Cu toate acestea, scriitoarea nu a gasit înca un om de stiinta care sa poata explica clar ce reprezinta cele 21 de grame. Roach a intervievat mai multi experti, incluzînd cercetatori care studiaza metabolismul. Nici unul nu a putut explica fenomenul prin care pacientii lui MacDougall pierdeau în greutate exact în momentul mortii. „Daca doctorul avea un cîntar ruginit, s-ar explica totul. Altfel, este un mare mister“, conchide Roach.
„Cercetatorul suedez, medicul Nills Jakobson, a avut recent lugubra idee de a cîntari o serie de muribunzi în momentul fatal. El a constatat pe macabrele indicatoare ale cîntarului sau ca, indiferent de sex sau de vîrsta, trupul uman pierde invariabil 21 de grame în clipa mortii. În conferinta de presa organizata, Nills Jakobson a declarat ca aceasta este greutatea sufletului. Vasazica 21 de grame!“ (Nichita Stanescu - eseu neterminat).
„Sufletul se serveste de un corp organic si îi da acestuia puterea de viata, de crestere, de simtire si de nastere“ (Sfîntul Ioan Damaschin).
Sursa: Articolul "Suflete puse pe cîntar" publicat în situl Monitorul Expres
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu